Ce-i viața?

Câți cavaleri plini de curaj

Nobili cu mari averi,

Toți te-ar dori a lor nevastă,

Neștiind niciunul că inima ți-e dată,

Că tatăl tău,Vasile Împărat deja te-a dat....

Dar cui...se vor întreba cu toții

Și cum este posibil așa ceva

Când Marele turnir urmează cât de curând...

Iar în duel se vor întrece toți aceștia,

Care nebuni de dragul tău

Pe rând vor și muri....

Ohhh câtă frumusețe trebuie să ai

Preablândă Vasilica,

Să te dorească atâția curajoși,

Iar ție nici să-ți pese....!

Să fie Horia Stănicel demn de-a ta iubire?

Și cine-i acesta de care nimeni n-a auzit?

Nu-i prăpăditul acela de poet

Care te-a cucerit cu multele poeme

Ce ți le scrie zilnic,

Și vrea până si degetele de la picioare să ți le fure cu săruturi?

Se pare că nu vrei secretul să ți-l spui,

E treaba ta frumoaso,

Te las acum că trebuie povestea s-o închei!

(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În lumea asta rece și bizară,

Ce are ochi fără vederea clară,

Care se mișcă haotic fără ținte limpezi,

Care nu vrea nimic concret,

Și croncăne precum o cioară,

Noi doi iubito,

Avem o altă treabă importantă

Să ne iubim și iar să ne iubim până diseară!

Iar de ți-e teamă să fugi cu mine-n lume,

Neștiindu-mă prea bine după cum îmi zici,

Iubito,să-ți fie puțin rușine

Când tu de mine te dezici,

Îmbrațișează-mă ca pe-o vioară

Apoi să ne iubim și iar să ne iubim până diseară,

Ca teama veșnic să-ți dispară,

Să afli adevărul iubirii noastre

De-i mincinoasă sau ușoară !

Dar eu îți spun că te iubesc

Nu-i nici minciună nici vrăjeală,

Noi doi avem o altă treabă importantă,

Îți tot repet de-o vreme bună,

Ca să mă crezi fie și-ntr-un târziu,

Să ne iubim și iar să ne iubim până diseară,

Apoi în lume să fugim!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Poemele de seară îți aparțin doar ție ...

Nu au prea multe rânduri,

Mă au pe mine și pe tine

Ca personaje vii ce-s vesel colorate!

Iubindu-ne din timpurile vechi Sau antice,demult apuse,

Atât de vechi încât nici nume nu purtam....

Eram doar duhuri vorbitoare

Ce caută iubirea,

Eu căutându-te pe tine

Iar tu mă așteptai pe mine,

Știu bine ce îți spun...

Iubirea exista atunci ca și în zilele prezente,

Mulți gânditori se întrebau,

Dacă este cumva virtute?

Să poți să mori pentru amor sau libertate,

Sau să refuzi o simplă existență

Vorbesc acum de mine,

Nemaiputând concepe viața fără tine!

Poemele de seară îți aparțin doar ție ...

Nu au prea multe rânduri,

Mă au pe mine și pe tine

Și se termină vesel cu vorbe de iubire,

Le scriu altfel de fiecare dată,

Ți le trimit într-o cutie cu fundă violet

Culoarea-ți preferată!

(6 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ce pot să facă neputincioasele cuvinte,

Fie rostite,scrise, viu colorate,

În încercarea lor de a transmite,

Ce inima suspină de iubire,

Neștiind a oamenilor tristă glăsuire,

Dar vrând ceva să spună...?

Cum pot iubito să-ți dăruiesc iubirea,

Când știu prea bine că așa ceva

E pură nebunie ce pleacă din închipuirea mea?

Ce-s vorbele rostite dar pline de neputințe

Nu-i însăși neputința mea....?

Și totuși nu voi renunța iubito,

Să-ți scriu sau să-ți vorbesc despre amor,

Chiar dacă știu că rând pe rând neputincioasele cuvinte mor,

Eu fiind cel ce le naște zilnic pentru tine,

Iar tu iubind-mă mi le întorci mai vii,

Tu viață fiind,iubire dragoste, amor,

Și-mi dai și visele să pot să zbor...

(16 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Tu ești a dimineții floare,

Ce se deschide ca un soare,

Cu zâmbetul ca de copil,

Și ochii vii sosiți din cer,

Voi știi să înțeleg al lor mister?

Cum pot visa amorul fără a lor clipire,

Cum să respir fără sărutul dulce ce nu-mi vine,

Când nu sunt cu-a mea iubire

Cu tine Vasilica ,draga de tine?

Nu tu ești floarea rară a iubirii,

Ce-o vor bărbații toți din lumea largă,

Iar tu mi-ai dat-o mie,un oarecare...!

Iar de-i așa, iubită dragă

Îți voi cădea pe veșnicie la picioare,

Ca sclavul antic ce ți-i dator cu viața sa fără valoare

Fie din Roma sau Atena...!

Tu preafrumoasa mea stăpână,

Știu că nu-s demn de frumusețea ta și nici de tine!

Nu-i zi să nu te rog ca un milog

Sau jalnic cerșetor de inimi și iubire,

Păstrează-mă cu tine,

Nu m-alunga frumoasă

Vasilica,

Mai bine mor de mii și mii de ori!

(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Să poți mai mult dar tu nevrând în ignoranță mulțumit de sine să rămâi;

Și așteptând nimicul ce sosește-n fiecare clipă,

Neștiind ce vrei sau nu,

Chiar dăruit de zei fiind;

Strâmbându-te la ei și înjurând locașul lor cel sfânt

Pari fericit!

Halal asemenea trăire fără viețuire!

Căci mediocritatea te alege chiar pe tine,

Doar dacă ești amicul ei loial!

Nevrând să-ți înțelegi menirea spirituală,

Ci judecând doar prin instincte și stomac,

Vai bietul om!

Fie bogat avar, sărac ori gospodar de rând

Căci nu-i tot una îngerul cu-n drac,

Cel harnic cu leneșul trândav,

Iar învățatul să-l pui egal cu prostul îngâmfat!

Toți vor ajunge ,cum se spune popular,

Pământ de flori sau țigla de pe casă!

Dar asta-i altă povestire tristă,

Ce loc aici nu văd să aibă...

Și totuși se naște o-ntrebare:

Ce poate fi mai groaznic

Să mori fără virtuți și mediocru,

Precum un biet măgar în nepăsare se sfârșește!

(10 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")

Mi-am pus în gând a povesti

Cu cel mai vârstnic om din sat,

Istorii vechi. Dar, omul meu

Cu tot cu ele, a plecat.

Multe voiam sã îl întreb...

Dar, vezi, regretele-s târzii!

Asearã, cineva mi-a spus

Cã nu mai e printre cei vii.

E prea târziu sã-mi parã rãu,

Dar mã gândesc acum, aşa:

Ori moartea lui mi le-a rãpit,

Ori însãşi amânarea mea...

Nu îi e omului nici viaţa,

Nici timpul, la-ndemâna lui!

În grabã mare vine ziua

Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...

                    ☆

Şi viaţa omului, şi vorba-i

Se risipesc, ca prafu-n vânt.

Va mai trãi în amintirea-mi

Şi niciodatã pe pãmânt.

Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.

Am înverzit la vreme,

dar rodul meu a fost otravă.

Poamele mele sunt acre —

nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.

Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.

Mi-ai dat ploaie la rădăcină

și soare pe frunză,

dar eu am rodit mândrie,

am scos frunze de vorbă și flori de aparență,

iar în inimă — viermele!

Sunt omul nerodnic,

acela pe care-l cauți în zori printre vii

și-l găsești dormind între spini.

Am avut vreme,

dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.

Și acum — iată-mă —

în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.

Dacă vrei, taie-mă, Doamne,

să nu mai ocup locul în pământ!

Dar dacă ai milă,

curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,

și dă-mi un an, o zi, o clipă

în care să pot rodi lumină.

Tu ești Grădinarul.

Tu știi unde e măduva strâmbă,

Tu știi dacă în mine mai poate încolți

un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.

Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,

ci fă-mă, prin foc și durere,

o pildă de har.

Chiar de va fi ultima dată

când îmi porți privirea printre ramuri —

fă-mă să nu Te mai întristez,

ci, să-Ți pot dărui

din roadele mele.

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.

I am travelling at the speed of light,

Which I have left behind.

And all the friction I create in darkness

Sparks energies of possible collisions to

Nothing more or nothing less.

Acum la miezul nopţii,

Când clopotele bat.

Domnul Isus Hristos,

El singur a înviat.

Şi a înviat din morţi,

EL pentru omenire.

EL a înviat se ştie,

Ca să ne dea de ştire.

Că a venit acum,

Din nou e pe pământ.

EL e domnul Isus,

E domnul cel răpus.

De romani şi evrei,

Pe muntele Golgota.

Pe cruce îi pus se ştie,

Să moară în agonie.

La mâini şi la picioare,

Piroaie i-au bătut.

Pe cap i-au pus cunună,

De sârmă şi de rug !

Melodia mării, cântecul sălbatic,

În valuri se pierde și-n vânt se ridică.

O simfonie nesfârșită, ce-ți atinge inima,

Cu sunete blânde și putere divină.

Pe plaja pustie, nisipul strălucește,

Valurile dansează și soarele răsare.

Melodia mării ne cheamă să visăm,

Să simțim libertatea și să ne eliberăm.

În adierea vântului, se aude un suspin,

Pescărușii zboară într-un dans ușor.

Melodia mării ne umple de bucurie,

Ne aduce liniștea și o nouă energie.

Valurile se sparg cu putere pe stânci,

Un cor de scoici cântă în armonii divine.

Melodia mării ne îmbracă în albastru,

Ne învăluie cu mister și cu dor.

Pe malul nisipos, picioarele se scufundă,

În valurile calde, ca o îmbrățișare tandră.

Melodia mării ne cheamă să călătorim,

Spre orizonturi noi, într-un vis nemuritor.

Când soarele apune și cerul se aprinde,

Melodia mării rămâne mereu în suflet.

O amintire vie, ce ne aduce bucurie,

Și ne face să simțim că suntem parte din eternitate.