Trista mediocritate

Iubito, fară tine plutesc ca un fulg de găină,

Găină să fiu eu fără tine,ori mai rău...

Pesemne o să râzi iar de mine,

Sclavul iubirilor tale secrete să fiu eu!

Iubito,ce-i iubirea cu orgolii

Nu cumva e prostia absolută

Precum rusul Lenin,mumia ce-și tot doarme somnul din Iadul veșnic,

Aici la vedere,printre nebunii ce i se-nchină în beznă totală a minții,

Drac venerat într-un blestemat sarcofag?

Iubito, fară tine plutesc ca un fulg de găină,

Găină să fiu eu fără tine,ori mai rău...

Pesemne o să râzi iar de mine,

Sclavul iubirilor tale secrete să fiu eu!

(19 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Îți mulțumesc iubito pentru frumosul ce-ți aparține,

Îți mulțumesc pentru răbdarea ta,

Îți mulțumesc pentru iubirea ce vine de la tine,

Speranța, fericirea și lumina sunt astăzi cuvinte ce-și au ființa vie pentru mine,

Din șansa vieții ce tu mi-ai dat-o mie,

Căci fără tine dragoste nu este,

Și nici poveste de amor sau bucurie!

(5 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Poate așa vrea Dumnezeu

Să pot cunoaște iubirea cea adevărată

Înțelegând privirea ei senină și frumoasă,

Ori mai degrabă să-mi traducă

Într-un târziu că dragostea există ...

Nu cum o știu eu din trecutul meu confuz,nefericit,defunct demult

Ci cum îmi spune El acum,

De Dumnezeu e vorba,

Prin ochii celei mai frumoase femei din lume,

Vasilica!

Ohhhh voi sărmani cei ce citiți aceste mici versete de amor,

Veți spune că autorul,adică eu aș fi nebun

Sau mai degrabă mincinos...

Deloc,tot ce vă scriu este doar adevarul ce stă ascuns de multă vreme,

Prins într-un vis ce nu-i ușor de prins

Căci visele sunt vise orice-ai face

Și zboară când noaptea dispare iar ziua le și desface..

Urâtă ești tu tristă rece realitate,

Fară iubire viața-i chin,suspin

Și sărăcie sau mai degrabă moarte...

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Să stai fără teamă iubito,

Căci noi doi suntem și aici și acolo,

Si nimeni nu poate vreodată

Să ne arunce în mare sau

De pe nori de furtună,

În valuri înalte cât munții, să ne piardă!

Corabia noastră-i nebună,

Este fantomă prin noapte!

Stai fără teamă iubito,

Vom ajunge la țărm împreună!

Ți-am spus doar că sunt piratul

Care iubirea din aur îți fură,

Și te va conduce pe norii născuți acum din tunul,

Ce zgură și fum risipește!

Privește câte vase dușmane,

Pe valuri nebune se-avântă,

Vor să ne fure comoara,iubirea sau viața!

Mai este puțin iubito și ajungem,

Pe Insula iubirii pe tărâmul de eros...

De trebuie însă, vom muri împreună pe tunuri, în praf și explozii!

(Volumul de poezii Sonete de amor-Horia Stănicel 2023)

Văzut-am îngerii valsând pe chipul tău...

Purtau cu ei a Cerului culoare,

Iar ochii-ți luminoși și calzi

Pluteau pe-albastrul mării calme parcă adormite,

Precum doi pescăruși frumoși și zvelți,

Simbol de nemurire!

Iar ființa ta era atât de vie,

Avea veșminte aurite,

Iar norii se mișcau și ei,

Îți desenau conturul și pe tine,

Spectacol ca de vis sosit

Din alte sfere greu de-nchipuit,

Ce nimeni nu le știe!

Pe mine Cerul m-a trimis,

Să-ți povestesc amorul,

Dar nu cel pământesc,grotesc

Ci cel sosit din veșnicie!

Nu ești tu îngerul din vis,

Cel ce-a pierdut demult acel sărut,

Și rătăcit este acum

Iar drumul nu-l mai știe?

Să-ți fie resemnarea un blestem,

Singurătatea apă vie?

Nicidecum!

Tu ești doar bucurie!

(1 septembrie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

Cu tine pot să cresc mereu

În infinita dragoste ce-i Dumnezeu!

Căci ți-am mai zis așa ceva

Și nu-i minciună când se spune

Căci zâmbetul iubirii din Cer ne vine,

De la Hristos Fiul lui Dumnezeu!

Nu ești tu îngerul iubirii mele,

Ce-ai fost trimisă mesager?

Nu tu ești însăși libertatea,

Ori mai degrabă zeitatea,

Iubirilor ce stau prin tine Strânse ca-ntr-un buchet de trandafiri?

Eu știu că tu ești floarea vieții mele,

Pe tine te iubesc acum,

Fără oprire dar și-n veșnicie

Visând cu ochi deschiși ca de nebun,

Și te iubesc pe zi ce trece,

Mai mult iar forma are magic conținut,

Nemaiputând concepe viața fără tine

Căci pot să cresc mereu

În infinita dragoste ce-i Dumnezeu!

(15 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

Te rog Doamne întoarce sensul 

Roții ce se-nvârte spre apus, 

Scrie-un doi și-apoi un șase 

Pentru-al Tău pe veci supus. 

Ia-mi din trup a mele suferinți 

Și-mi fă sufletul sfințit, curat, 

Pentru că port multe-n cârcă 

Și-n păcate tare-s scufundat. 

Dacă inversezi Tu anii vieții 

Lasă-mi vie mintea de acum, 

Să nu mă abat de la porunci 

Și drept să țin, al meu drum. 

Ție-ți cer ce am pierdut în timp 

Sănătatea, dar nu și speranța, 

Și cred că ruga, Tu mi-o asculți 

Când mă rog la Tine, dimineața. 

Cer cam mult și nu prea merit 

Azi când stiu că am păcătuit, 

Totuși îmi mărturisesc păcatul 

Către Tine, să fiu...fiul...mântuit!

They descend not wearing velvet robes

stitched from honest stars,

but garments woven

from borrowed halos,

perfumed with white lilies

that never knew their roots.

They speak of stillness

as though silence were a temple;

of gentleness

as though mercy were a language

their sweetened tongues remembered.

They sell the purest serenity

like merchants beneath eclipses,

placing peace

upon polished altars,

asking only

for another soul to kneel.

Do not mistake

the absence of thunder

for the absence of venom.

Some serpents

have learned

to hiss between prayers.

Some abysses

have memorized

the vocabulary of light.

Beneath their gardens

grow neither jasmine nor magnolia

only moonlit pitcher plants,

their chalices open,

sweet with impossible nectar,

waiting for exhausted butterflies

who mistook hunger

for kindness.

There,

the blossoms bloom inward.

Petals become sharp teeth.

Fragrance becomes slow-wave sleep.

Roots become shackles,

coiling around ankles

too hopeful

to question beauty.

They preach stoicism,

yet harvest every trembling heart.

They praise compassion,

yet count mercy

only when it is bleeding.

They glorify forgiveness,

because forgiven wounds

are easier to reopen.

I have seen them—

keepers of immaculate orchards,

watering white roses

with borrowed sunlight,

while beneath the soil

countless sunflower corpses

lie hollow,

their gold devoured

to adorn another mask.

They call themselves shepherds.

Yet wolves have always known

how to imitate

the patience of snowfall.

The oldest predator

is not rage,

it is tenderness

performed

without a soul behind it.

In the deepest caverns,

where no dawn enters,

the ancient serpents

shed not their skin,

but their faces.

Each new smile

another immaculate prophecy.

Each embrace

another silent eclipse.

And those

who truly carry light

never ask

to be worshipped.

They bloom quietly,

like wild chamomile

between forgotten stones,

asking nothing

except stillness.

For real gardens

never hunger

for the sunflowers

that seek shelter.

Only carnivorous flowers

measure love

by what remains

after the petals

have disappeared.

So when they speak

of peace,

look beneath their roots.

When they preach

stillness,

listen for the bones

buried beneath the moss.

And when they promise

to save your sugared soul,

watch,

whether their shadows

lean toward your light,

or away from it.

For the oldest false prophet

was never the loudest.

He whispered

like rain upon marble,

held out

a blossom without scent,

and smiled

while somewhere,

far beneath the earth,

the abyss

opened its mouth

like a flower trap.

Venim acum la Tine, Tata Ceresc

Și știm că Tu ușa o ai mereu deschisă,

Iar pentru toți care în trup trăiesc

Aceasta nu a fost vreodat' închisă

Mai știm că Tu ești printre oameni

Și vezi necazul nostru pe pământ,

Simțim că Tu în noi iubire sameni

De când ne naștem pân' la mormânt

Pe Tine cu  toții te mărturisim

La Tine găsim și binecuvântare,

În Tine permanent descoperim

Iubire, dragoste, nădejde și iertare

Prin rugăciune noi toți te lăudăm

Pentru tot binele făcut la omenire,

Dar tot mai des pe Tine te rugăm

Să ne ferești de rău și-n-bolnăvire

La Tine știm că tot e cu putință

Și chiar iertarea celor cu păcate,

Când ei mărturisesc și au voință

Ca cele rele să nu mai fie repetate

Tu pe pământ cu dragoste-ai venit

Pe noi să ne salvezi de la pieire,

Iar oamenii cei răi te-au răstignit

Și de băut ți-au dat oțet și fiere

Știm că Tu ești viață, cale, adevăr

Și ne iubești pentru că ești iubire,

La Tine numărat e fiecare fir de păr,

Și doar la Tine noi găsim mântuire

Noi te rugăm să ne ajuți să biruim

Aicea pe pământ cele șapte păcate,

Să fim iertați atunci când noi murim

Și doar faptele bune să fie judecate

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.