Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 мая
Views: 61
Poems in the same category
Roșu
Rubin.
Sângele uscat piatră devine.
Mângâie-mi rana cruntă, revine,
Dar de durere, ca noapte, mi-e dor
Vremuri urâte, fapte, e omor.
Spin.
Trandafir devine ascuțitul crin.
Un pic de iubire, nesimțitul fir
De floare, dându-l, ținându-l, tot doare,
Ceruri neclare, și dragostea moare.
Alint.
Atât mai vreau pe astă lume.
Cineva ce-mi spune pe nume
Și să mă iubească ea sincer,
Chiar e tot ce mai vin și
mai și cer.
Simțuri
Liniștea de-acum pătrunsă de venin
Se destrăma-încet într-un joc meschin.
Arunc, privesc și ușor dezmierd
Visele pe care încet încet le pierd.
Durerea de acum a devenit ușoară
O strunesc încet ca pe o vioară.
Adun, ating si ușor încânt
Haosul brutal devenit pământ.
Fericirea de acum este cam bizară
Și o dezmierd ușor ca pe-o zi de vară.
Aleg, ascult și ușor sporesc
Urletul surd devenit ceresc.
Iluziile de-acum încântă cugetarea
Aluneca ușor și cheamă destrămarea.
Agăț, miros și ușor lovesc
Universul strâmt devenit grotesc.
Zgomotul de-acum arată nepăsarea
Levitează ușor și strigă mult visarea.
Aștern, grăiesc și ușor disper
Ochiul ascuțit al cruntului eter.
Un masaj de relaxare
Masajul de relaxare,
E bun pentru fiecare.
Si se face cu talent,
Pentru fiecare client.
Cliaentul se aseaza pe masa,
Sta in jos cu a sa fata.
Si in liniste asteapta,
Ca masajul sa inceapa.
Se incepe de la spate,
Cu un masaj de calitate.
Si se continua indata,
Cu masaj la mana toata.
Se face la gat apoi,
Pana ce muschii sunt moi.
Se continua la picioare,
Cu masaj de relaxare.
Si apoi se intoarce atent,
Pacientul cu talent.
Cu fata in sus se aseaza,
Si apoi iarasi se maseaza.
De la talpi masajul incepe,
Si apoi se face in trepte.
Tibia incet ea se maseaza,
Apoi genunchiul urmeaza.
Dupa ce piciorul il gata,
El abdomenul urmeaza.
Ca si el trebuie masat,
Foarte bine relaxat.
Ambii sani apoi urmeaza,
Cu talent ei se maseaza.
La final gatul urmeaza,
Cu atentie se maseaza.
Se maseaza delicat,
Scalpul , la femeie sau barbat.
Se face asta la terminare,
Ca ii masaj de relaxare.
Să trecem..pragul!
Mai am un pas și las în urmă
Un an pe care-l vreau trecut,
Îl simt cum mă apasă-n spate
Și vreau să uit ce m-a durut
Voi încerca să-mi fac bilanțul
S-adun, să scad, să pun egal,
Iar unde dă cu semnul minus
Să corectez mai des, nu anual
Este sfârșit și început de an
Și gândul zboară spre viitor,
E timp la împăcare și iertare
Și la speranță în anul următor
Acum vom trece cu toții pragul
În anul "24, ce-l vrem cu bani,
Să ne urăm unii la alții sănătate
Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!
Lasă moftu..omule
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm;
Starea vremii invocăm.
Visăm soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine;
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală,
Tânjim umbra unui nuc
Și -un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuită ca o doamnă,
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră,
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare.
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropită cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig..
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă,ori că -i meargă,
Pe obraz nuanța -i acră..
Omule, trăiește, ți viața,
Lasă moftu și prefața...
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Roșu
Rubin.
Sângele uscat piatră devine.
Mângâie-mi rana cruntă, revine,
Dar de durere, ca noapte, mi-e dor
Vremuri urâte, fapte, e omor.
Spin.
Trandafir devine ascuțitul crin.
Un pic de iubire, nesimțitul fir
De floare, dându-l, ținându-l, tot doare,
Ceruri neclare, și dragostea moare.
Alint.
Atât mai vreau pe astă lume.
Cineva ce-mi spune pe nume
Și să mă iubească ea sincer,
Chiar e tot ce mai vin și
mai și cer.
Simțuri
Liniștea de-acum pătrunsă de venin
Se destrăma-încet într-un joc meschin.
Arunc, privesc și ușor dezmierd
Visele pe care încet încet le pierd.
Durerea de acum a devenit ușoară
O strunesc încet ca pe o vioară.
Adun, ating si ușor încânt
Haosul brutal devenit pământ.
Fericirea de acum este cam bizară
Și o dezmierd ușor ca pe-o zi de vară.
Aleg, ascult și ușor sporesc
Urletul surd devenit ceresc.
Iluziile de-acum încântă cugetarea
Aluneca ușor și cheamă destrămarea.
Agăț, miros și ușor lovesc
Universul strâmt devenit grotesc.
Zgomotul de-acum arată nepăsarea
Levitează ușor și strigă mult visarea.
Aștern, grăiesc și ușor disper
Ochiul ascuțit al cruntului eter.
Un masaj de relaxare
Masajul de relaxare,
E bun pentru fiecare.
Si se face cu talent,
Pentru fiecare client.
Cliaentul se aseaza pe masa,
Sta in jos cu a sa fata.
Si in liniste asteapta,
Ca masajul sa inceapa.
Se incepe de la spate,
Cu un masaj de calitate.
Si se continua indata,
Cu masaj la mana toata.
Se face la gat apoi,
Pana ce muschii sunt moi.
Se continua la picioare,
Cu masaj de relaxare.
Si apoi se intoarce atent,
Pacientul cu talent.
Cu fata in sus se aseaza,
Si apoi iarasi se maseaza.
De la talpi masajul incepe,
Si apoi se face in trepte.
Tibia incet ea se maseaza,
Apoi genunchiul urmeaza.
Dupa ce piciorul il gata,
El abdomenul urmeaza.
Ca si el trebuie masat,
Foarte bine relaxat.
Ambii sani apoi urmeaza,
Cu talent ei se maseaza.
La final gatul urmeaza,
Cu atentie se maseaza.
Se maseaza delicat,
Scalpul , la femeie sau barbat.
Se face asta la terminare,
Ca ii masaj de relaxare.
Să trecem..pragul!
Mai am un pas și las în urmă
Un an pe care-l vreau trecut,
Îl simt cum mă apasă-n spate
Și vreau să uit ce m-a durut
Voi încerca să-mi fac bilanțul
S-adun, să scad, să pun egal,
Iar unde dă cu semnul minus
Să corectez mai des, nu anual
Este sfârșit și început de an
Și gândul zboară spre viitor,
E timp la împăcare și iertare
Și la speranță în anul următor
Acum vom trece cu toții pragul
În anul "24, ce-l vrem cu bani,
Să ne urăm unii la alții sănătate
Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!
Lasă moftu..omule
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm;
Starea vremii invocăm.
Visăm soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine;
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală,
Tânjim umbra unui nuc
Și -un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuită ca o doamnă,
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră,
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare.
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropită cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig..
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă,ori că -i meargă,
Pe obraz nuanța -i acră..
Omule, trăiește, ți viața,
Lasă moftu și prefața...
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Other poems by the author
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XIX - Inima care cere răni...
Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,
nu ca să mă mândresc cu ele,
ci ca să nu uit nicio clipă
cât a iubit Cerul omul.
Așază pe palmele mele
semnele durerii Lui,
ca să nu mai pot ridica mâna
fără să simt cât m-a iubit.
Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,
ca pașii mei să nu se mai rătăcească
de Calea cea veche,
bătătorită de sângele iertării.
Și în coasta mea, Doamne,
sapă adânc rana harului,
ca să Te port în inimă
nu ca pe o idee,
ci ca pe o rană vie.
Nu cer cununi, nu cer Lumină,
cer doar o parte din durerea Lui,
ca să pot iubi mai curat,
mai adânc, mai desăvârșit.
Dacă ai milă de mine,
lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui
și să iert cu tăcerea Lui
și să mor câte puțin
în fiecare zi —
ca El să trăiască în mine.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XIX - Inima care cere răni...
Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,
nu ca să mă mândresc cu ele,
ci ca să nu uit nicio clipă
cât a iubit Cerul omul.
Așază pe palmele mele
semnele durerii Lui,
ca să nu mai pot ridica mâna
fără să simt cât m-a iubit.
Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,
ca pașii mei să nu se mai rătăcească
de Calea cea veche,
bătătorită de sângele iertării.
Și în coasta mea, Doamne,
sapă adânc rana harului,
ca să Te port în inimă
nu ca pe o idee,
ci ca pe o rană vie.
Nu cer cununi, nu cer Lumină,
cer doar o parte din durerea Lui,
ca să pot iubi mai curat,
mai adânc, mai desăvârșit.
Dacă ai milă de mine,
lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui
și să iert cu tăcerea Lui
și să mor câte puțin
în fiecare zi —
ca El să trăiască în mine.
Psalmi - IV - Suferința
Doamne,
de ce pare că durerea mea nu se mai termină?
De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,
și grindina lovește aceeași inimă?
Simt că port în mine toată greutatea lumii —
nu pentru că aș fi mai vrednic,
ci pentru că nu mai pot să merg.
Mă uit în jur și văd chipuri senine,
râsete ușoare, pași liberi.
Și atunci în mine se naște întrebarea
pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:
„Doamne… de ce eu?
De ce tot eu?”
Am ajuns să respir numai suferință.
Că m-ai ales nu pentru slavă,
ci pentru cruce.
Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit
când ai împărțit durerea.
Dar apoi mă rușinez.
Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?
Cine sunt eu să nu știu
că și alții sângerează tăcut?
Doamne,
nu-Ți cer să-mi iei povara —
dar fă-mă să nu o port singur.
Lasă-mă să Te simt lângă mine
când simt că mă prăbușesc.
Lasă-mă să știu că lacrimile mele
nu curg degeaba.
Dacă suferința mea are un rost,
spune-mi că nu e zadarnică.
Dacă mă zdrobești,
fă-o ca să renaștem împreună.
Și dacă tot sunt aici,
în mijlocul acestui foc,
dă-mi inima curată,
care arde fără să urască.