Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 июня
Views: 39
Poems in the same category
Plouă în sat!
Stau și-ascult cum cade apa
Din norul ce ziua s-a plimbat,
Și doar pe seară s-a îndurat
Să ude solul foarte însetat.
Demult n-a mai plouat la noi
În satul mic întins sub deal,
Râul Siret aproape că-i secat
De strângi în brațe mal cu mal.
Mă uit poate mai văd pe cineva
Trecând grăbit din deal la vale,
Dar tata-mi spune cu tristețe
Că mulți îs duși în lutul moale.
Mă fac că nu-l aud ce-a zis
Și îl întreb de una ba de alta,
Cu greu scoți vorbă de la el
Și doar repetă că-i vine plata.
Îl iau de braț și ne-ndreptăm
La cimitir unde așteaptă mama,
Cu coada ochiului mă uit spre el
Și-l văd cum își ascunde lacrima.
Vorbim printre picături de ploaie
Toți trei de o umbrelă protejați,
Îi amintim că ne e tare dor de ea
Și să mai stăm la masă așezați.
Mă uit în jur și îi cunosc pe toți
Cam trei sferturi de sat mutat,
La căpătâi e scrisă a-lor adresă
Nume, prenume, an și decedat.
Ne strecurăm ușor pe o portiță
Ce scârțâie urât în urma noastră,
Ajunși acasă povestim de viață
Retrași la o cafea lângă fereastră.
Ploaia se-aude cum bate tabla
Și bălți plutesc prin toată curtea,
Ne pregătim să mergem la culcare
Când peste sat încet coboară noaptea!
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
INCEP
Incep a scrie aceste versuri
cernand o lacrima .
Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,
Insa eu am fost inselata de viata.
As fi vrut sa-si fi cerut scuze,
dar si-a pus cureaua la pantaloni,
in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,
Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,
Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .
Opriți războiul!
Opriți războiul, oameni de cuvânt,
Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,
Iar viața e miracolo atot ce-i univers,
Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.
Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,
Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,
Ucideți fără milă, la mare departare,
În chinuri și tortură până la depravare.
Opriți războiul, oameni între oameni,
Viața e cotată la preț inestimabil,
Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,
Ce strigă după mame și vor și jucării.
În loc de tunuri, drone și arme nucleare,
Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,
În orice loc din lume și-n orice melodie,
Să fie numai dansuri de pace și frație.
Viorica E.
Plouă în sat!
Stau și-ascult cum cade apa
Din norul ce ziua s-a plimbat,
Și doar pe seară s-a îndurat
Să ude solul foarte însetat.
Demult n-a mai plouat la noi
În satul mic întins sub deal,
Râul Siret aproape că-i secat
De strângi în brațe mal cu mal.
Mă uit poate mai văd pe cineva
Trecând grăbit din deal la vale,
Dar tata-mi spune cu tristețe
Că mulți îs duși în lutul moale.
Mă fac că nu-l aud ce-a zis
Și îl întreb de una ba de alta,
Cu greu scoți vorbă de la el
Și doar repetă că-i vine plata.
Îl iau de braț și ne-ndreptăm
La cimitir unde așteaptă mama,
Cu coada ochiului mă uit spre el
Și-l văd cum își ascunde lacrima.
Vorbim printre picături de ploaie
Toți trei de o umbrelă protejați,
Îi amintim că ne e tare dor de ea
Și să mai stăm la masă așezați.
Mă uit în jur și îi cunosc pe toți
Cam trei sferturi de sat mutat,
La căpătâi e scrisă a-lor adresă
Nume, prenume, an și decedat.
Ne strecurăm ușor pe o portiță
Ce scârțâie urât în urma noastră,
Ajunși acasă povestim de viață
Retrași la o cafea lângă fereastră.
Ploaia se-aude cum bate tabla
Și bălți plutesc prin toată curtea,
Ne pregătim să mergem la culcare
Când peste sat încet coboară noaptea!
E timp...
E timp. Mai am timp să aștept,
Cufundat într-o tăcere răzleață,
Și dorm cu fluturii pe piept,
Să pot zbura în zori de dimineață.
E timp. Îi văd corabia cum trece,
Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,
Și dorm sub cap c-o stâncă rece,
Să împietresc în zori a mea durere.
E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,
Și-n noapte cum tăcerea plouă,
Și dorm pe-o muchie de cuțit,
Să pot taia amurgul pe din două,
Ca timpul să înceapă să alerge,
Tăcerea surdă în urmă să o lase,
Iar zorile de-ndată să dezlege,
Lumina ce prea mult întârziase.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Fii bun..omule!
Aseară, când eu șofam pe stradă,
Am văzut printre mașini o mamă,
O făptură blândă cu privirea caldă,
Împlorând șoferii pentru pomană
Copilul din cârca ei printre suspine,
Un colind cânta cu un glas duios,
Se-auzea rostind...să fii bun creștine,
Nu uita de sus, să privesti și-n jos
O lacrimă am simțit-o pe obraz,
Cum lunecă usor spre colțul gurii,
Și-n jos eu am privit cu mult necaz,
Simțind sudoarea umplându-mi porii
Pe dată m-am trezit tot inundat,
Și transpirat cu rău de la ficat,
Când conștient fiind am meditat,
Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat
M-am străduit să văd că cineva,
Deschide ușa să ofere un bănuț,
Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,
Cu toțîi au fugit, spre loc călduț
Atunci, m-am scotocit prin buzunare,
Poate găsesc ceva mărunt de dat,
Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,
Și-n trombă de pe loc, eu am plecat
Un gol imens în mine am simțit,
Că am rămas cu mărunțișu-n mână,
Și ca ceilalți șoferi am devenit,
Un om mărunt, ratând o faptă bună
Și spun..ajută-l pe cel necăjit,
Și fii creștine om cu bunătate,
De vrei de oameni să fii pomenit,
Rostindu-ți al tău nume, când tu vei fi...
departe!
INCEP
Incep a scrie aceste versuri
cernand o lacrima .
Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,
Insa eu am fost inselata de viata.
As fi vrut sa-si fi cerut scuze,
dar si-a pus cureaua la pantaloni,
in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,
Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,
Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .
Opriți războiul!
Opriți războiul, oameni de cuvânt,
Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,
Iar viața e miracolo atot ce-i univers,
Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.
Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,
Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,
Ucideți fără milă, la mare departare,
În chinuri și tortură până la depravare.
Opriți războiul, oameni între oameni,
Viața e cotată la preț inestimabil,
Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,
Ce strigă după mame și vor și jucării.
În loc de tunuri, drone și arme nucleare,
Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,
În orice loc din lume și-n orice melodie,
Să fie numai dansuri de pace și frație.
Viorica E.
Other poems by the author
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.
Psalmi - LX - Omul nerodnic (Poamele mele sunt acre)
Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.
Am înverzit la vreme,
dar rodul meu a fost otravă.
Poamele mele sunt acre —
nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.
Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.
Mi-ai dat ploaie la rădăcină
și soare pe frunză,
dar eu am rodit mândrie,
am scos frunze de vorbă și flori de aparență,
iar în inimă — viermele!
Sunt omul nerodnic,
acela pe care-l cauți în zori printre vii
și-l găsești dormind între spini.
Am avut vreme,
dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.
Și acum — iată-mă —
în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.
Dacă vrei, taie-mă, Doamne,
să nu mai ocup locul în pământ!
Dar dacă ai milă,
curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,
și dă-mi un an, o zi, o clipă
în care să pot rodi lumină.
Tu ești Grădinarul.
Tu știi unde e măduva strâmbă,
Tu știi dacă în mine mai poate încolți
un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.
Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,
ci fă-mă, prin foc și durere,
o pildă de har.
Chiar de va fi ultima dată
când îmi porți privirea printre ramuri —
fă-mă să nu Te mai întristez,
ci, să-Ți pot dărui
din roadele mele.
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Psalmi - XLI - Chipul meu nu mă mai cunoaște
Doamne,
mă uit în oglindă și nu mă mai găsesc.
Nu mai știu cine sunt,
nu mai știu cine am fost
și cum am ajuns să mă privesc
dintr-un loc străin.
Am fost o dată viu,
cu o lumină care ardea în suflet,
dar acum chipul meu se estompează
în aburul unui trecut prea îndepărtat.
Ți-am spus, Doamne, că Te caut,
dar nu știu nici cum să Te recunosc
într-un trup care nu mai îmi este al meu.
Pășesc printre umbre
și fiecare pas mă duce mai departe
de acea ființă care am fost cândva.
Chipul meu nu mă mai cunoaște.
Pielea mea își poartă amintirile
ca pe niște poveri de neîndepărtat.
Înăuntru nu mai am decât dorința
de a mă regăsi în Tine.
Doamne, fă-mi lumina să mă regăsească.
Ridică-mi chipul pierdut
și așază-l în fața Ta.
Dă-mi înapoi acea formă
care nu se va risipi niciodată
în uitare.
Eu nu am uitat de Tine,
dar am uitat cine sunt.
Împărtășește-mi, Doamne,
ceea ce nu mai știu.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - LVIII - Lumina din spatele morții
M-am temut de moarte, Doamne,
ca de un hoț
venit să-mi fure tot ce sunt.
Am privit-o ca pe un sfârșit
și am încercat să fug.
Dar ai lăsat-o să mă urmărească
până am obosit să fug.
Și atunci, când am întors privirea,
nu am văzut o umbră,
ci o ușă.
Moartea nu era întuneric,
ci o mantie grea
pe care trebuie s-o port
ca să intru în lumină.
Ai ascuns viața veșnică
în spatele durerii,
ca doar cei ce iubesc
să o caute până la capăt.
Și când mi-ai arătat
că moartea este naștere
într-o lume fără sfârșit,
am început s-o privesc
cu ochi curați.
Nu o mai urăsc, Doamne,
ci o îmbrățișez
ca pe o trecere înspre Tine.
Și știu acum:
lumina din spatele morții
e fața Ta,
ne arsă de nimic,
veșnică,
blândă,
sfântă.