Sfântul Valentin,

La usa sufletului tău

E Domnul ce te cheamă

Te îngrijește sa I deschizi

Ca El ni I Tată mamă

E călătorul ce în noapte 

Câtă sa poposească 

Deci usa sufletului sa-i deschidem

Sa îl primim în casă

Sa nu-l lasam s-aștepte mult 

Să plece supărat

El e stăpânul noii legi 

Ce mult l-am așteptat

L-om aștepta în veșnicie

Cât pe pământ vom fi

Că El e sprijinul cel tare 

El ne va păstori

Ne-a păstorit din totdeauna

Cu dragoste curată

În El s-avem nădejde toți

Ca grija noastr-o poartă

El nu e scump în daruri

Și nici nu-i este greu

Ci ne supraveghează pururi 

C-așa e Dumnezeu

Noi mulțumiri de-aducem

Pentru-ndurarea-i mare

Ca să-l avem de-a pururi 

Intru a noastră cale

Să ne-ngrinim de cele

Ce-n viață am greșit

Că mult îl supărarea

Aceasta știu și simt

Și vrednici nu suntem

De darurile Tale

Dar ne-nputernicește

Să ne-ndreptăm pe cale

Când vom putea noi oare

Ție să-ți mulțumim

Îndeajuns vreodată

Că mult asta voim

Cântare rugi de toate 

Datori îți suntem noi

Slăbirii mărire Ție 

La bine și-n nevoi

Te rog ne-nțelepțește

Cu dragostea ce-o ai

Și întru stricăciune 

Te rog să nu ne dai

De-a noastră viață Doamne 

Ye-ai îngrijit mereu

Ne-ai scos dintru necazuri

Atunci când a fost greu

Deci și la mine vino

Părinte-al meu te-aștept

Și mie Tu ajută-mi 

Ca viață Să mi-o-ndrept

Să îmi îndrept gândirea 

Și inima de-ar fi

Că pentru Tine Doamne 

Mai trezesc le-aș voi

O cerescule-mpărate

Bun Mângâietor ne ești

Mulțumire-Ți vom aduce

Că pe noi ne pastorești

D-apoi în nimenea de sus nu cred
dar oricine a fi îl accept.

Și de o încerca unii,
Să mă convingă că-i Sakyamuni,
Iehova sau Allah,
Adevăru-i că nimeni n-a aflat,
Cine deține acest mare palat,
Cu oameni încărcat.

Io-s deschis la toate,
Iar ceilalți nu mă schimbă,
Pentru ei din păcate.

Să plângi în taină, răstignindu-ți firea,

Să adormi cu gândul că nu ești de-ajuns,

Să simți în tine pietrele durerii,

Și totuși să continui să asculți.

Să asculți până și vântul în surdină,

Și marea cu al ei dulce plâns suav,

Și pomii cei cu lacrimi de rășină,

Și totuși să continui să te cauți.

Planeta arde cârmuită de nebuni

S-au înmulțit stăpânii orbi cu minți bolnave

Dorind putere sunt mânați de afecțiuni

Ridică sabia pornind acțiuni macabre

Pe lângă stup colcăie viermii oportuni

Caută mierea dovedind pasiuni hulpave

Mânjind vătafii paraziți cu posesiuni

Se prind în hora infracțiunilor mârșave

Ființe goale părăsite de rațiuni

Animă gloata hidratând-o cu palavre

Lipsiți de scrupule apasă slăbiciuni

Vor să ajungă dregători călcând cadavre

Spectacol rânced plin de sânge și minciuni

Prezintă-n scenă mizerabile gunoaie

Jucând murdar cu otrăvite promisiuni

Poftesc s-ajungem niște sclavi târând noroaie

Adesea jindui să fiu mică,

Fără griji și fără frică,

Să alerg fără vreo țintă 

Cu genunchi julit de -o trântă.

Să cred iarăși în povești,

Rostogolindu -mă pe pajiști;

Cu jucăriile -n desagă,

Să cutreier lumea -ntreagă.

Cerul să -l ating din zbor

Cu degetul de la picior,

Când mă dau în huțuluș

Cu ursulețul meu de pluș.

De -a v-ați ascunselea -n ogradă 

Prin tuneluri de zăpadă 

Cu gașca mea de prichindei 

Puși pe șotii după ei.

Și ziulica cât de mare

Să port în păr o floare;

Noaptea să adorm buștean 

Cu roi de fluturi pe tavan..

Râvnim adeseori vulcanic

Spre strălucire,laudă,avere

Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,

Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere

Poțiune cu efect real

Uităm modestele origini,

Ne cățărăm pe-naltul piedestal

Prețios prilej ne înbucură în inimi

Străbunii ce nu-i mai amintim

Sunt doar tablou umplut de acuarelă

Și totuși datorită lor trăim,

Ei fiind și azi o santinelă

Defilăm acum cu papion la gât

De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

Extaz dulceag trăim! dar cât?

Căci falsa pace naște doar morminte.

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Acum ori nici odată,

La fund la PSD le este lată.

Vor merge, cu toţi acum se pare,

Acolo, cu toţii în penitenciare.

Acolo, lor de acum le este locul,

Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.

Şi după ani, de criză şi de aşteptare,

Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.

Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,

Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.

Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,

Cu toţii, să ajungă în penitenciare.

Că au suferit, de frig şi foamete românii,

Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.

Ei au maşini şi vile şi avere mare,

Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.

Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.

Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,

Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.

Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,

La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.

Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,

Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.

Şi clopotele acolo, într-una să le bată,

De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.

Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:

Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare ! 

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.