Adesea

Cu noaptea -n cârcă 

Orașul dormita,

Perindat de -o nălucă 

Și luna ce-l curta.

Felinarul clipocea,

Tresărind răzleț,

Când grăbit trecea 

Un tardiv drumeț.

Șoapte din clădiri 

Misterios se furișau,

Destăinuind trăiri 

Inimilor ce-mbrätisau.

Umbre mișcătoare 

Furnicau sub ferestre,

Sub stele căzătoare ,

Alunecănd pe pietre.

Se repezi dinspre răscruce 

Neastâmpăratul vânt 

Sub privirile năuce 

Pentru al său avânt.

O voce stinsă tânguia 

Din freamătul nocturn,

Pe străzi șerpuia

Spre dorul său etern..

Burnița de dimineață 

Și văzduhul amorțit

Picura din ceață 

Din cerul ostenit  

Aripa din scoarță 

Tănguia răzleț, 

Înlemnită la față, 

Pișcată de îngheț.

Copacii ruginiți 

Din petale curgeau, 

Priveau încremeniți, 

Din ramuri se frângeau.. 

Răgușit pământul 

De frig ,se înăspri, 

Luptându-se cu vântul, 

Trupește se zbărci....

Nu lăsa inimă crudă,

Nu mă arde, să mă udă,

Căci mă topesc de dor

După al tău amor.!

Nu săra pe rană,

Nu stropi dojană;

Eu pe buze te rostesc,

Prin eul tău trăiesc..!

Nu m-azvărli prăpăstios 

Cu gândul răutăcios;

Eu te visez în noapte 

Și te strig în șoapte!..

Nu -ti îngheța privirea,

Nu -mi curma simțirea;

Eu te iubesc cu patimă 

Și te suspin în lacrimă!..

Nu -ti cer imperios,

Doar te rog frumos;

O vorbă dulce, mângâiere 

Pentru lăuntrica durere!..

Intr -un sloi de gheață 

Te -ai îngrădit pe viață;

Otrăvindu -mă încet 

În cuget și în suflet!..

De tine aproape 

Și nu mă atingi..

Atât de departe 

Într-una mă strigi..

Spre tine alerg,

Te topești in zare

Din rămășițe culeg 

Trupul tău din soare.

Ploaia mă cerne,

Tremur de frig.

Tristețea se așterne,

Fără tine mă sting...

Te rog, să m- atingi,

Rupe tăcerea;

Iubirea s- o cuprinzi,

Înlănțuind durerea..

Ce mai faci, străine 

În odaia mea pustie?

Din depărtările păgâne,

Unde vântul nu adie?..

Te ai rătăcit cumva

În vârtej de amintiri,

Răscolit de cineva 

In golul din priviri?

La fereastra mea plănsă 

Zăboveai visător;

Lumânarea mea stinsă 

Fumega tânguitor.

Și ciocăneai la ușă.

Cu trupul răvășit,

Învăluit de cenușă 

Și de cerul prăbușit..

Urma glasului plăpând 

Din adâncuri licărise,

Strecurănd un gând 

Patimilor stinse..

Încremenit sub prag,

Cutremurat de fiori;

Pictai chipul drag

Cu petale de flori...

Mă pândește doar nefericirea, 

Când mă farmeci cu iubirea

Și mă-ntreb cu ce -am greșit ,

Și ce mai am de pătimit. 

Toată vina o port eu,

Când te petrec în neglijeu;

Simt că nu te vei întoarce, 

Nu -mi zâmbi, nu te preface.

Iarăși ploaia mă inundă, 

Dorul să mi -l ascundă 

Pentru amorul mistuit 

Din visul ce l-ai năruit

Ești ca vremea, efemer;

Cine ești, e un mister, 

Vii din alte vremuri, 

Scuturat, cuprins de friguri...

Nu te întreb, doar tac,

Un ceai fierbinte-ți fac.

Te țin în brațe strâns, 

Să nu mă umfli iar de plâns...

Sta fetita la fântână, 

Sta cu lacrimi de durere,  

Are o poza în mana, 

Ce o strânge cu putere. 

E portretul mamei sale, 

Chipul ei de îngeraș, 

Sta fetita, plânge tare, 

Are lacrimi pe obraji. 

La fântână se retrage, 

Și o cheamă, o imploră, 

S-o mai ia o data-n brate, 

Sa-și mai vadă viitorul. 

Un izvor de apa lina, 

Ochii ei înlăcrimați, 

Nimeni nu o mai alina, 

Nici chiar tata, nici chiar frați. 

La fântână, 

Sta fetita supărată, 

Fără mama, fără tata, 

Pe-al ei suflet cu o pată. 

Pata ce nu se mai șterge, 

Rămâne un mare semn, 

Imprimat în ochi și in sânge, 

Si-n viata ei etern. 

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Barco de vela

Querido barco de vela, flotas en un océano aparentemente interminable,

¿A qué continentes volverás a ir esta vez?

¿Qué te espera en tu próximo destino?

Barco de vela, barco de vela..

¿Por qué no me dijiste que te gusta tanto navegar?

¿Por qué no me avisaste?

¿Por qué, simplemente dándote la espalda, por un momento, abandonaste el puerto?

¿Cómo puedo acostumbrarme al vacío que me dejaste?

¿Cómo lo llenaré?

Barco de vela, barco de vela...

Eras ligero como un gorrión,

Espero que vuelvas más feliz de donde fuiste,

Me doy cuenta de que tenías que irte

Así es como te sentiste

Eso es lo que pensaste.

Te habíamos construido tan bien, de madera, el timón, la cubierta,

De varias escotas de vela,

Incluso adjunté tu ancla,

Sé que no será fácil para ti,

El océano tiene sus caprichos,

No sabes qué esperar,

Cuando se agita y te sacude en todas direcciones,

Sólo te lleva por las rutas que le son más accesibles,

Cuando te resulte difícil, cuando sientas que no tienes forma de mantenerte a flote,

Por favor mire hacia abajo, vea el ancla adjunta,

Piensa que desde lejos, incluso a miles de kilómetros de distancia,

Te cuido, te tengo en mi corazón,

Es que ya no estás cerca de mí para mostrártelo,

En verdad, cuánto significó nuestra conexión,

(En tono argumentativo)

Siéntete bien, déjate llevar, olvida quién te hizo,

En dos semanas ni siquiera nos acercamos,

Si lo crees, es tu elección...

Solo sé que me preocupo por ti, por eso te construí tan bien.

Como último estímulo, os digo: "No os dejéis intimidar por las tormentas que encontraréis al cruzar el océano. No olvidéis que después de la tormenta viene el buen tiempo".

El barco de vela: ¿Qué harías? ¿No puedo quedarme un día en Río de Janeiro? Sólo un día, eso es todo lo que quiero, luego volveré contigo, ¡lo prometo!".

De-acest bărbat nu-mi mai este sete

In schimb, florile ei preferate erau lalele?

Şi-a scufundat în ea toate regretele.

Dar el nu i-a iubit acele defecte.

N-a avut de ales decât să plece.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.