Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

    Toate aceste cuvinte, în care ne regăsim,
    reduşi la aceleaşi tăceri, 
    toate aceste cuvinte, ce lasă în noi, 
    urme adânci, ce nu vor trece niciodată, 
    toate aceste cuvinte, ca nişte frunze,
    căzând fără rost...
   

    Cuvinte, ca nişte păsări speriate,
    zburând către înaltul fără cântec, 
    fără formă, fără suflet…
    cuvinte, ca nişte mâini întinse,
    cerşind milă...

    Inutile cuvinte,
    de-acum am să tac...

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

Uite, nu știu cum de mi-am amintit de asta, dar am să-ți spun o poveste din copilăria mea: Într-o bună zi, taică-meu mi-a cumpărat o mașinuță de culoare galbenă, știi din care: era o mașinuță din plastic nu mai mare decât palma mea de copil, cu roțile negre care contrastau atât de plăcut ochiului cu culoarea galbenă a caroseriei, ușile din față se deschideau lăsând loc imaginației mele pentru un pilot care o conducea în tot felul de curse sălbatice, pe pereți, mobilă, covoare, linoleum, mă rog, mai prin toate locurile posibile, ba chiar și prin aer, întrucât mașinuța mea galbenă avea capacitatea extraordinară să zboare când avea portierele din față larg deschise.

Pare-mi-se că taică-meu mi-o cumpărase de un 1 iunie, un cadou rar, așa încât poți să-ți imaginezi cât de mult o prețuiam. Apoi, mai prin toamnă, chiar cu câteva zile înainte de a începe școala, după o vară nebună pline de curse la fel de nebunești petrecute în compania jucăriei mele preferate, am plecat în vizită să-mi cunosc verii din nordul Moldovei, veri care erau de o vârstă cu mine, și pe care nu-i mai văzusem niciodată. Bineînțeles că am luat cu mine și mașinuța galbenă de care nu mă despărțisem prea des în ultimele luni de când o primisem. Ajuns acolo, la bunici, mi-am cunoscut verii, iar ei mi-au admirat mașinuța. Nu mai văzuseră niciodată în viața lor o jucărie atât de frumoasă. De fapt, cred că nu mai văzuseră niciodată în viața lor vreo jucărie adevărată.

Drept prin urmare, mașinuța mea si-a schimbat pilotul și a trecut în mâinile mici, murdare și dornice ale verilor mei care se jucau cu ea, cu schimbul, cât era ziua de lungă. Câte curse îndrăznețe a făcut mașinuța mea galbenă! A zburat prin grajd, pe la cotețul porcului, prin iarba înaltă din grădină (de fapt o pădure verde și deasă), ca mai apoi, când se lăsa seara, să se odihnească în același pat în care dormeam cu toți verii.

Apoi a venit vremea să ne întoarcem acasă, dar ce să vezi, mașinuța mea era de negăsit. Am început să plâng, dar am fost nevoit să plec doar cu promisiunea că îmi voi primi jucăria înapoi, îndată ce va fi găsită, de acolo de unde verii mei o ascunseseră de mine. Au trecut zile, apoi școala a început, apoi au trecut luni, iar eu n-am mai primit niciodată vreun răspuns la întrebarea mea de copil: "mi-a fost găsită mașinuța?" și nici măcar n-a mai fost onorată promisiunea că voi primi o alta înapoi în locul celei rămase pe veci "pierdută".

Apoi am crescut mare, am ajuns un om matur și am conștientizat la un moment dat când îmi amintisem de această întâmplare din copilăria mea, că verii mei n-au avut parte, atunci la momentul acela din viața lor, de prea multe jucării, și m-am gândit, așa ca o consolare, că jucăria mea, odată rămasă în mâinile lor, poate că le-a făcut copilăria mai senină sau poate că mai suportabilă.

Dar uite că mărturisesc acum, că simt o strângere de inimă de fiecare dată când zăresc un bolid de culoare galbenă gonind pe străzi, așa cum goneam eu cu mașinuța mea de culoare galbenă.

#copilarie, #nostalgie, #amintiri, #ShadowMan

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ. 

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Un vechi șase sute șaizeci și șase

O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi

Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);

Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)

Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament

E Sâmbăta veșnică orice ar fi,

Porunca a patra rămâne aprinsă

Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.

Și "orice spirit ce nu pomenește"

Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist

Și însuși Satana apare că înger

Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.

Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri

Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"

Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL

Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!

O clepsidră nescrisă ne măsoară

Clipita ce se pierde în trecut.

O frunză-n vânt ce pică în seară,

Pe-un drum pe care încă n-am pornit.

Alergăm după umbre si destine,

Căutând un răspuns în viitor,

Dar tot ce avem e-acum și ne aparține 

Un dans fragil și adesea trecător.

Rămân doar amintiri pictate-n grabă

Pe pânza vieţii care s-a scurs,

lar timpul trece, nu stă sắ întrebe

Purtându-ne pe toţi în al său curs.

Când egoul îți bate’n țeavă și mândria te cuprinde,
Cască bine ochi, urechi și ia aminte:
Nu ai ales din cin’ te tragi, n-ai ales nici un părinte,
Nici țara, oraș sau sat nu ai ales.
Ce educație ai avut și la ce școli ai mers,
Nimic nu ai ales, ți-au fost alese dinainte.

Dumnezei la care te închini, îmbrăcăminte,
Limba ce o vorbești, însemnătate la cuvinte,
Ți-au fost impunse și au ajuns să te reprezinte.
Nu ai ales, ești doar un alt eveniment în univers –
Talent, rasă sau cum funcționează propria minte,
Pace sau război, prosperitate sau morminte.

Nu-i nici merit, nici vină, nici lucruri sfinte,
E loteria sorții ce fel de om ești sau nu;
Nici propriile acțiuni nu-s ce numești „tu.”

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.