Osandit unei lacrimi
Mă tot abțin
Spre cugetare mă îndrept
Un gând să nu-l gândesc
Să reprim în colțuri
Frânturi de ființă.
De al meu trup grijă să ai
Cât timp sufletul
Osândit unei lacrimi rămâne
Unei grele amintiri.
Mă abțin...
O zi să nu sufăr
După alt parfum
De lan de grâu
După adiere liberă
De vânt lin.
Mă tot abțin și încerc
Un răsărit să văd
Să mă bucur de culori vii
Dar în încercări mă priponesc
Și clipa am pierdut-o
Gândind și răzgândind
Când tot ce aveam de făcut
Era calm să respir și să trăiesc.
Poems in the same category
Priviri împietrite
Oare când în ochii mei ai să privești,
Fără de frici să te lovești,
Că împietrit ai să te ivești,
Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.
Și o să mă înțelegi cândva,
Cât de mută rămân la un gând,
Când nici hartă n-am spre inima mea,
Și doar amintiri mă dor, pe rând.
Doar o veche rană curge încet,
În valuri grele, dintr-o veche trăire,
Pentru o statuie ce-n colț stă încet,
Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.
Cu zâmbet șters și chip de piatră,
O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,
Pentru o vecie, în taină, se-arată,
Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.
Plecare spre revedere
Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,
Ce frumuseți se mai cultivară!
Parfum de pace, parfum de amor,
Timpul se îmbracă, doar cu umor.
Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,
Râuri de sânge, al lumii delict.
A început războiul, nimic nou sub soare,
Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...
Iată, că erau, în fața salcâmului,
Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,
Doar căsătoriți, de câteva zile,
În lume, s-au dus rezervele de mile...
Iosif că vrea sau nu, la oaste!
Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.
Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,
Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.
,,O să fie bine'', aceasta grăiau,
De dor, inimile chiorăiau.
,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,
Spre multe direcții, și șovăiau.
Acum, acum îmi revendic rândul,
Vrei să îmi expun atât de mult gândul,
Iosif a plecat, e drept,
Sunt al adevărului adept.
Măi să fie, totul atât de repede,
Ce grațios, ca niște lepede,
Distracția este în focul cel aprins,
Tot acolo Iosif este... prins!
Aha, o zi deosebită!
Cu durere împodobită.
O vreme interesantă,
O durere... tentantă.
Oameni țipă de durere,
Deși nu li s-a cerut vreo părere,
Unii zic de mama, tata, frați, bunici,
Fel de vise mari și mici.
Pe cer plouă cu gloanțe,
S-a dus a umbrelor speranțe,
Râuri de sânge, cascade de lacrimi,
Glasuri împodobite, cu patimi.
Ai zice că este o zi de naștere,
Soartă fără de cunoaștere,
Totul este o macabră surpriză,
Pentru omenire, doar o altă repriză.
Voi continua chiar eu acum,
Imediat după? Oarecum...
Tare bine îți voi continua ideea,
Stilu meu, prieten cu orhideea.
Sălbatica ironie a acestei vieți,
Durerea înveșmântată în scaieți.
Alt oraș, șters de pe lume,
Altă pagină, în late morții volume.
Totuși iată un singurel soldat,
De la moarte a primit un ,,mat".
Ține la piept strâns o rochiță,
Plângând după a lui fetiță.
Acel oraș, ras de pe pământ,
El știa bine acel așezământ.
Cândva dânsul viețuia acolo,
Amintirile... bântuie dincolo.
Fiica lui, lumină sa,
Ce dureri mai încasa!
A pierdut familie, casă, masă,
De viață... nu-i mai pasă.
Iată că în zori se aprinde lată bătălie,
Moartea, se așternă ca o pălărie.
Soldatul, se duce în față,
Moartea, se răsfață...
Singur, neînarmat,
De moarte s-a apropiat.
Imediat a fost străpuns,
Cu sângele a fost el uns.
Bine, bine, hai cu stiloul!
Voi continua acum tabloul.
Căci după multe, multe bătălii,
Dumitrel, clar, unul din viile stafii.
Tare greu să nu-l observe,
Imaginea începea să se conserve,
În mod clar, era cam nebun,
Ce vorbea...hai să nu mai spun...
Știuca invidioasă la ce dinți avea,
Cu acel zâmbet... el zăbovea...
Toți știau de acea piatră ascuțită,
Cara a născută o ființă cam... sluțită...
Dinți de animal, nimic altceva,
Spre cele drăcești, ce clar privea!
Cu acel zâmbet permanent...
,,Poate mușcă, fii atent!"
Ce a pățit, sau ce a văzut,
Doar aici era el mut.
Nu a spus ce, se vedea că doare,
Și încet, Dumitrel moare.
A dispărut, după o bătălie,
,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"
Așa ar spune unii, nu doar cineva,
Totuși reputația, nu se degreva.
Dinții animalici, ochii ăia morți,
Așa nu aveai cu să le suporți,
Dar acum, fiind dispărut,
Frica, vai ce a crescut!
Gândul că s-ar putea întoarce,
Din mormânt el oare...toarce?
Mort sau viu, nu mai contează,
Tot frică, el plantează.
Acum preiau eu stiloul,
Deci voi continua tabloul.
Are și elemente frumoase,
Adânc legate de oase.
Iată, salcâmul a prins vara,
Înflorind cu timpul sfoara,
Iată, a așteptat un pic,
Încălzit al vremii spic.
Un anume domn caporal,
Deținea un ridicat moral.
Avea și dânsul o soție dragă,
Care pentru dânsul ea se roagă.
Cu binecuvântarea Celui de sus,
Câte poezii a mai compus.
Ce delicatețe și farmec mai avea,
Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.
,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?
Întreabă nevrednicul... sărățel"
Acesta este doar un mic exemplu,
Din rime a clătit un falnic templu.
,,Pătimea gândul pentru tine,
Floare plină de mireasmă,
Ducea lupte bizantine!
Ațintit spre o fantasmă"
Și a mai continuat scrisoarea,
Că altfel nu-l lăsa onoarea.
Apoi s-au iscat discuții epistolare,
Hai să fie le fac mai clare:
-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!
O onoare mult prea mare.
Tu ești dulce eu sunt sare!
Soarta eu îmi amătesc..."
-,, Ce spui acolo draga mea?
Cât aș vrea să te strâng la piept,
Pe tine eterică mea stea!
Vina mea, eu să mă iert?"
-,, Gândul la tine este dulce,
Dulce ispită usturătoare!
Ce fumuri seducătoare,
Inima nu vrea să se culce..."
-,, Parfumul meu grăitor,
Mirosul ați simți nu pot!
Viitor șovăitor,
Pentru tine sunt eu mort?"
-,, Unde ești iubirea mea?
Zăhărel pe amărel,
Sump mărgăritărel,
Conștiința te numea."
-,,Unde ești tu, gând de basm?
Încă mă uimesc, ești reală!
Ființă boreală, care nu știe de marasm!
Totuși fără tine, simt o amăreală."
-,, Mă bucur lumină lină,
Rază pură...
Prețioasă gură,
De mărgăritare plină."
-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,
Elegantă, jovială,
Iubitoarea rugăciunii,
Strălucire fluvială."
-,, Flacără strălucitoare,
Stătător pe apă cristalină,
Gândul la tine mă alină,
Haină de sărbătoare."
-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,
Gândul meu, se neliniștea,
Totuși în gând te includeam,
Providența, despre tine povestea."
-,, Soțul meu, iubirea mea,
Voi rămâne înțeleaptă,
Femeia ta așteaptă,
Iubirea nu-mi va cădea!"
Destul zahăr, destul foc,
Hai marș din al meu loc!
Vrei să spun și eu gânduri,
Trebuie împinse-n rânduri.
Un soldat ar putea spune:
,, Adevărul să răsune!"
A și compus o poezie,
Interesați? Hai fie:
,,De ce bați strălucitor soare?
Săracele mele picioare...
De ce ești rea măi omenire?
Ah...durerii încremenire..."
Măi și ar mai continua,
Ce?! Păi nu insinua!
Adevăr văzut cu ochii,
Vai...ale morții rochii...
Iată, salcâmul a prins toamna,
Ce mai stă acolo doamna,
Gândurile se tot răcesc,
Prostia îi ceva drăcesc!
Tâmpiți, proști, tâmpiți!
Binele îl risipiți!
Vai, vai de minciunile voastre,
Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!
Voi furați onorarea noastră,
Păi așa, ,,ce mai anoastă"
Nini cu aveți așa ceva,
Aveți bani, ,,deci altceva".
Fiarelor, Ipocriților,
Ucigașii Sfinților,
Tot voi mereu să vă băgați?
Pacea tot voi o stricați.
Hiene nenorocite!
Vai de legile pocite!
Oricum tot voi le dați,
Tot voi... posedați...
Țările ,,mici" le jupuiți,
Ce urmează, doar voi știți.
Doar voi să știți ce-i binele,
Genogiduri...cu miile!
Și nu doar alții, de voi...,, uitați",
Cum adică vă mirați?!
Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!
Ah...și pe-acolo ați trecut...
Da, da, voi să aveți dreptate,
Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!
Nu vă pasă de suferință...
Diavolească conferință!
Moralitatea o exterminați,
Spre rău totul înclinați,
Bunul gust, bună gândire,
,,Totul spre păcătuire!"
De Hristos nu vreți să auziți,
Voi, ai prostiei paraziți!
Diavolul este prostia,
Voi vă dați nu nebunia.
Oricum, veți fi risipiți,
De moarte oricum, vă alipiți.
Oricum tot pentru nimic,
Vreți voi ,, încă un pic".
Poate lumea o smintiți,
Tot de moarte vă alipiți,
Acum, nu este ,,atunci",
,,Atunci" vor fi sorțile adânci.
Tot ce este ridicat de răutate,
Tot în foc vor fi mutate!
Să vă lumineze Dumnezeu!
Fără El, vă va fi greu...
O să preiau eu de aici,
Cu câteva rime mai mici,
Un preot se afla pe front,
Avea multe rime-n cont.
Totuși speranța a cam plecat,
Bucuria...a secat,
Totul para fără ieșire,
Vai...ce copleșire!
Iată, salcâmul a prins iarna,
Așteptarea a întărit și marna.
Totul mort și înghețat,
Un moment...cam nuanțat...
Totuși, unii oameni displăceau răul,
Răsuna, al bucuriei zurgălăul,
Nimeni nu mai voia să lupte,
,,Destul cu familiile rupte!"
Părintele Claudiu scria poezii,
Număr de adevăruri, mii și mii.
Eu, o să dau doar un exemplu,
Până și eu tind să contemplu:
,,Sunt aici,
Priveliști mici,
Sunt acolo,
Priveliștea-i încolo.
Mereu fug și tot alerg,
Fără să știu de ce merg.
Clar are o denumire,
Cum apare, o uimire.
Poartă denumirea de viață,
Mara vânzătoarea la piață,
Bună și nenorocită,
E și acolo un pic de mită.
Totuși eu îi râd în față!
Căci deși îmi este greață,
Peste ea tot o să trec,
Și spre cer tot mă petrec"
Minune dumnezeiască!
Cel rău a rămas mască.
Războiul, s-a terminat!
Lumea, s-a luminat!
Cum? Nimeni nu știe...
Dacă afli, spune și mie!
Da, nu m-am putut abține,
Rimele mele, cam puține.
Am venit cam... neanunțat,
Totuși conflictul s-a sfărâmat.
Acum te rog, spune mai departe,
Insinuările, hai fă-le sparte!
Oh, dar mulțumesc frumos,
Totul se termină cam...pufos...
Un soldat se duce acasă,
Fuge! Să nu întârzie la masă.
Este chiar sărbătoarea Învierii!
Se aprinde lumina serii.
Altă pagină, alt volum,
Pentru unii, un zulum.
Iată salcâmul a prins primăvara plină,
Vremea, oferă o mângâiere lină.
Sufletele, au înflorit.
Teroarea, s-a cam oprit.
,,Cum putem, atât de repede,
Grațios, ca niște lepede,
Trece peste tragedii,
Îmbrăcați în comedii?"
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
Other poems by the author
Picatura de ploaie
Oh suflet drag,
Oare ... când plouă
Te ai gândit
La acea picătură de apă ?
În cădere bruscă,
Într-un vânt tăios
Care o izbește
Poate prea puternic de pământ ...
Cum se dezintegrează,
Se distruge pe sine
Doar pentru a fi de folos
Unui pământ ?
Când unicul ei scop
Este să-și ofere orice molecula
Pentru a ne ajuta .
Și totuși,
Prin ploaie mă plimb .
Fară umbrelă
Sau pălărie
Lacrimile-mi curg
Lin pe obraji
Sufletul mă doare
Iar zâmbetul îmi piere
Sub picături de apă
Care poate se izbesc de mine
Asemenea lacrimilor mele
De pământul ud
Intrebandu-mă
Oare cine suferă mai tare ?
Și dacă oare,
Am ajutat și yo pamantul ,
Cu a mea lacrimă ?
Un vis
Suflet drag,
Am sa trimit un vis
Spre inaltul ceresc
Pe aripi line purtat
Peste vazduhuri nesfarsite
Peste mari infinite
O secunda infima o sa dureze
Dar pentru mine o viata de om
O sa o cred ...
Acel vis , acea speranta ...
Rasarit sa mi fie
Puterea cordului sa i dea
Spre a ma purta inca o zi
Mai aproape de al meu ideal
De al meu rost ...
Iar toate acestea... o viata sa dureze
Cand defapt abia am clipit
Abia am trait
Asteptand ceva
Ce demult aveam ...
Apusuri apuse
Suflet drag ,
Am sa șterg din minte
Orice apus
Oricat de colorat ar fi fost .
Deja este apusa clipa ....
Nu ma mai priponesc în amintiri iluzorii!
Tablourile sumbre
De pe pereți o sa le iau .
Nu mai privesc în trecut .
Nu mai zăbovesc
Privind acelasi chip
Acel chip speriat ...
Zidurile am sa le sparg
Vantul sa bata !
Adierea sa o simt ,
Cerul să-l privesc .
Răsărit sa mi fie în suflet
Ori de vreu
Stele sa admir .
Promit,
Nu mai construiesc iluzii,
Clipa o traiesc de azi !
Eticheta
Oh suflet drag,
Oare ce însemn yo pentru tine ?
Oi fi o dulce amintire
A unor vremuri de mult apuse ?
Sau poate urma unui dureros ghimpe ,
Care o lasat în urma numai o adâncă urma?
Plăcuta sau dureroasa
Urma mea ,draga om
Este numa așa cum o dorești tu a o vedea
Căci în toată povestea vieții tale
Cândva ai să realizezi că am fost doar un emițător
Doar un canal de comunicare
Prin care altu a lasat un mesaj
Descifrat sau nu de tine
Însă tu, te ai preocupat mai mult
De a pune o eticheta alba sau neagra
În jurul gatului meu....
Mahmur de bucurie
Oh suflet drag,
Iar ai zburat
Cu fericire te-ai îmbătat
Cu parfum de pace interioară
În lumina iubirii
Adusă de oameni dragi
Vegheată de luceferi blanzi
Ai văzut
Începutul viețuirii
Te bucuri de raza de lumină
Primită in dar
Acum ținută
Pentru a te veghea
În noile orizonturi
In marea ta de haos
Cu valuri line
Și totuși,
Nimic nu te poate atinge
Caci ai învațat să porți
Simbolul armoniei
Ai reușit
Chiar ai putut,
Să faci rai din ce ai!
O secunda in rai
Suflet drag ,
Pentru o secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea sa devina
O eterna clipa