TOAMNA ȘI FLORILE EI

Deschid fereastra larg la casă,

Să simt cum aerul pătrunde,

E dimineața și încă sunt acasă

Cer o cafea și nimeni n-aude

Vântu-adie, îl simt adânc în nări,

În zare cocorii se-nalța spre nori,

Se duc în cârduri spre alte zări,

E toamnă târzie ce mușca din flori

Închid fereastra, ceva nu-mi place,

Panoul la PECO cu prețu-afișat,

Șoferul înjură și cruce își face,

Văzând benzina, ce sus a urcat

Ma-mbrac în grabă, îmi iau un trenci,

La piață s-ajung cu a mea doamnă,

Să cumpăr verdețuri, să pun în beci,

Legume și fructe, culese pe toamnă

În piață e lume și marfă pe-alese,

Să cumperi produse, prășite cu sapa,

Să-l vezi pe țăran cu roada pe mese,

Bănuți adunând, de la oameni cu mapa

Privesc spre stânga, aud în dreapta,

Negocieri de prețuri, nu se dă banul,

Toți vrem reduceri, vorbim în șoaptă,

Nu plătim țăranul, precum barmanul

Cu el ne târguim, la ultimul bănuț,

Și vrem un preț mai mic și la mărar,

Știm cine muncește pentr-un leuț,

Și cine primește baccișu-n buznar

Mă-ntreb retoric, pe mine și  tine,

De ce nu dăm banul cui se cuvine,

Când  toți cunoaștem destul de bine,

Cine-i în câmp, ca noi s-avem pâine

Mă-ntorc acasă cu portbagajul plin,

Cu multe verdețuri și alte crudități,

Sunt mulțumit, am cheltuit puțin,

Și-am pus în beci..destule bunătăți!

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancolia

Que grito, que choro no outono...

E a floresta brava cicia –

Ressoa no vazio uma corneta,

E a doina mais triste inicia.

- Não chores e não tenhas medo,

Ouve, tu, ouve bem, minha dama, –

Ouve forte, das profundezas,

A terra a uma dança nos chama...

Ninge în parc ca niciodată,

Astăzi poți să mergi prin rai,

Băncile dorm sub zăpadă,

Doar pe fulgi mai poți să stai.

Brazii ninși par albi titani,

Ce s-au adunat grămadă,

Pe aleea cu castani,

Doarme omul de zăpadă.

Pârtii duc spre infinit,

Calci pe visuri și speranțe,

Totu' în jur e acoperit,

Alb cu-o mie de nuanțe.

Țurțuri plâng pe lângă gard,

Căci raza amiezii îi sărută,

Iar felinarele ce strașnic ard,

Când vine noaptea, îi salută.

Ninge întruna ca-n povești,

Iarna lunecă pe tobogan,

Și se aud din ceruri vești,

Că va sta în parc un an.

Pustiu verde-n care dorul se așterne lin și încet,

Șoptind povești de dragoste sub frunzele-n tremur,

Emoție ce se împletește cu razele de soare, discret.

Fantezie și ardoare îmbrățișând copacii în vântul serii,

Speranțe infinite-ascunse în fiecare mugur ce se trezește,

În adâncul pădurii, inima naturii bate puternic și fără umeri.

Sub bolta verde, ecoul dorului se răspândește,

Cântecele păsărilor, o simfonie de emoții pure,

Fiecare notă, o fantezie ce ardoare-n suflete toarnă.

Pe alei mărginite de speranțe înverzite, pașii mei alunecă,

Într-un pustiu ce respiră, verdele vieții se întinde,

Și inima se umple de dorințe ce spre ceruri se îndreaptă.

În pustiul verde-n care ardoarea naturii nu se sfârșește,

Dorul se împletește cu emoția unui răsărit nou,

Și fantezia se desfășoară în mii de forme ce-nmuguresc.

Aici, în pustiul plin de viață, speranțele se înalță,

Se-ntrec la înălțime cu cei mai înalți arbori,

Și ard cu o ardoare ce în adâncul pământului își are rădăcinile.

În acest pustiu verde, emoția fiecărui fir de iarbă se simte,

Fantezia naturii în fiecare frunză și floare izbucnește,

Și fiecare adiere de vânt dorul mai departe îl poartă.

Cu ardoare, pământul ne îndeamnă să ne pierdem în el,

Să ne lăsăm purtați de speranțele ce în verde se nasc,

Într-un pustiu ce cu fiecare clipă se transformă și se reinventează.

Pustiu verde, unde dorul se îmbracă în emoții nestăvilite,

Fantezia se joacă printre crengi, iar ardoarea nu se domolește,

Speranțe infinite se împleticește în dansul vieții neîncetate.

În pustiul verde, timpul pare să se oprească-n loc,

Dorul se odihnește în poala emoției, blând și profund,

Și în ardoarea clipei, speranțe infinite ne îmbrățișează scurt.

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

--- 1 ---

Do ar o terrível inverno peneira as nuvens de neve,

Troianos de longa viagem reuniram-se no céu;

Flocos voam, flutuam no ar como um enxame de borboletas brancas,

Espalhando arrepios nos ombros pálidos do país.

Neva durante o dia, neva à noite, neva novamente pela manhã!

Com uma corrente de prata os orgulhosos vestidos campestres;

O sol redondo e pálido está previsto entre as nuvens

Como um sonho de juventude com o passar dos anos.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

--- 2 ---

Mas a neve pára, as nuvens fogem, o sol desejado

Ela brilha e dissipa o oceano de neve.

Aqui está um trenó leve que percorre os vales…

O tilintar dos chocalhos ecoou no ar alegre.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

Într-o iarnă-albă, dansul lor se ivește,

Fulgii de nea în aer parcă se leagănă.

Cu gingășie și grație, pe pământ coboară,

O simfonie magică, ce ochii ne încântă.

Pe crengi și acoperișuri, ei se așează ușor,

Un tablou fermecător, ce vestește iarna.

Îmbracă lumea-n alb, un decor adormit,

Dansând pe notele dulci ale naturii eterna armonie.

Copiii în grădină prind un fulg cu dorințe,

Rotunjimile delicate le zâmbesc printre paienjeni.

Ating bucuria în palme pentru o clipită fugace,

Un moment magic ce strânge povestea în crenelurile lor.

Dansul fulgilor e ca o horă a visurilor împlinite,

Clasați pe ritm în valuri albe și efemere.

În lumina zorilor întregul univers dansează,

O mireasmă a miracolului făr' de sfârșit.

Fulgii cad mereu peste orașul dezvelit,

Luminând nopțile reci cu sclipiri luminoase.

Rugăm sărbatoarea tainicelor clipe-i să le pice noroc

Și cerem timpului să oftăm, ca să le primenească-ncă o poezie frumoasă.

Prin zid, liane și noroi într-o strângere tare
Strivind piatră din piatră, greu, am reușit
Să-mi înalț privirea iarăși către soare
Coloană din nori, în nori am ridicat spre infinit.

Atâtea ferecate porți și-o singură strigare
Pe fruntea mea mulți spini ce stau încolăciți
Veniți voi vulturi descătușați zăvoare
Cu aripă lângă aripă doar voi să mă răpiți.

Aici e zid, dincolo cerul și macii în ogor
Gheață am sub picioare, pământ împietrit
Și speranța că va veni vulturii în zbor
Să mă ducă pe aripa lori într-un nor rătăcit.

Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa  gura care tace.

Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i  dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.

Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul  fără  de pleoapă,
Buzele  cu mult  venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.

Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o  să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă  tu ești acela care…

Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?