Indulgenţă

Și-al lor izvor tânjește

în marea de-ntuneric

după izul de lalele

din coastele-nverzite.

el îi sărută sânul gol

și ea șoptește-amurgul,

iar viața din ei se-nalță

spre orizontul gol.

În munți suflul ajunge,

printre lalele strivite

de sânul alb și gol.

Izvorul lunii izbucnește

cu sunete vivace,

dar cu răsunet gol.

Ea e doar ecou și el

doar nepăsare

pe ast podium gol.

Dar al lor izvor tânjește

în marea de-ntuneric

cu suspin domol.

Eu ştiu că o să-mi fie greu,

Şi noapte doar va fi pe cerul meu

Şi va ploua mereu, mereu,

Dar trebuie să te uit.

Azi...de azi voi încerca a te uita!

Ştiu, am mai zis aşa

Nu prea doreşte inima

Dar trebuie să te uit.

În fiecare zi puţin câte puţin,

O să-mi smulg din al iubirii spin,

Sufletul îmi va pluti doar în venin

Dar trebuie să te uit.

Eu trebuie să fiu tare!

Iubirea asta chiar doare

Aş vrea să-ţi mai dau iertare

Dar trebuie să te uit.

Ştii, singură nu-mi ajunge curaj

Să plec şi să te las

Să-mi iau un bun rămas

Dar trebuie să te uit.

Zile-n şir ca şi moartă voi fi

Ca un bolnav mă voi chinui

Dar peste ani îţi voi mulţumi

Dar trebuie să te uit.

Gabi  luase ceva bani de la cei cărora voia să vândă..Acum eram căutată și de unii și de alții.

Cred că a mai făcut și alte prostii  pentru că și-au făcut în grabă bagajele și au fugit cu tot grupul

în țară .După  plecarea lor ,vine Nabi  bucuros să mă scoată din ascunzătoare.Nabi  îmi oferă

o cameră la hotelul lui și eu îl ajut la bar .Eram așa de bucuroasă  de această veste ,încât l-am

sărutat .Bucuria mea  l-a emoționat cu adevărat ,realmente era și el fericit .Eram singură printre

străini și mă simțeam mai în siguranță

     După câteva zile mă caută Fatah și rămâne surprins când mă vede în bar,onorând comenzile

clienților ,bucuroasă și fericită.Mă tachinează -acum cât mai ceri  pe oră?-întreabă el cu ochi blânzi

și voce caldă .Am înțeles  că mă bucur de simpatia  lui și acum am doi prieteni cu care îmi face plăcere

să vorbesc. Încercam să uit prin ce am trecut și eram fericită că am unde lucra .Pe tine te sunam tot

mai rar,știam că acesta nu-i locul meu,dar nici să mă întorc în țară  nu doream .Apoi mi-ai comunicat că

tata  a murit în accident .Eram supărată pe el  de când se recăsătorise după moartea  mamei Am avut

impresia că ne abandonase .Îl vedeam  adesea prin oraș  pe tatăl nostru cu fiul lui cel mic Acum nu mai am

nimic cu nimeni .M-a luat valul vieții și am uitat de ei .Mi se pare că toate acestea s-au întâmplat  demult .

A fost o vreme când ,aveam ceva și cu tine .

     - Eu cu ce ți-am greșit?

      -Atunci când erai îndrăgostită  de Vali .Te vedeam adesea plângând .Plănuisem  atunci să mă răzbun pe el,

dar apoi am plecat ,și toate au rămas în urmă

      -Povestea mea cu Vali s-a încheiat  când am realizat că Adriana era aleasa lui!...

      -Mai știu că Octav ținea mult la tine ,de ce nu ți-a plăcut de el? Câte bilete îți trimetea prin mine ,eram la curent

cu sentimentile lui pentru tine .

       -Nu-i vorba de plăcut ,Ștefania ,și nici de faptul dacă e băiat bun sau rău ! Asta o realizezi cu mintea , însă

inima este cea care alege, ea ăți dă de știre când întânlești  jumătatea .Nu fegeaba se sune că există

-săptămâna  chioară - atunci nu-i vezi  alesului tău defectele . Dragostea  înflorește într-un sărut ,simți  că trăiești

într-o îmbrățișare, te apucă dor de viață și te scoate din anonimat cuvintele de dragoste .Atunci și numai atunci ,

inimile celor doi bat la fel .

      -Ce frumos îmi pare ce spui !

     -Dragostea , iubirea,este cel mai minunat  sentiment pe care îl trăiește un om . Iubirea nu ține cont de greutăți,

de lipsuri .O iubire e ca o zi de sărbătoare, ca un răsărit  de soare,ca o mare de liniște,ca o ploaie binefăcătoare

pe un ogor pârjolit de soare .Eu am trăit ,am simțit toate acestea în preajma lui Vali .

     -Deci ai cunoscut iubirea ? ai trăit-o cu intesitate !

      -Da ,Ștefania ,și în nopți de nesomn ,zvârcolirii în așternut ,pernă udă de lacrimi  ,gol ,un gol imens în suflet .

     -Ai  trecut prin tot ce spui?

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

De-ai ști c-aș da orice să te întorci din drum,

Tăcerea să se risipească ca un fum,

Să-mi spui că ți-a păsat, că n-ai uitat...

Că un vin și pentru mine ai păstrat...

Să mă prinzi cald în îmbrățișarea ta,

Ca și când și pentru tine finalul ar conta...

Că nopțile tăcute ce m-au rănit, 

Au fost doar un vis... și-i timpul să-l uit.

Să-mi spui că-ți sunt la fel de dragă 

Că n-ai vrut să pleci în așa grabă...

Că tot ce până azi a durut,

Se va stinge...va rămâne-n trecut.

Dar e tăcere-n jur... zadarnic te aștept 

Cu sufletul bătând incandescent,

De-ai ști c-aș da orice să îmi vii...

Într-o șoaptă să-mi spui, că nu mai suntem străini...

Nu plânge maica mea bătrână 

Că fii tăi de azi te fură.

Își pun vată în urechi

Iar ție îți pun căluș în gură.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu cei 

Stăpânii lumii cântă hora ,

În ajutorul cui să speri?

O-măicuță esti bătrână și săracă

Nepoților ce le mai lași?

Povara țării înstrăinate

Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.

Mai sper și eu ca tine ,maică

Din cele patru zării ai țării 

Să se înalțe în lumină 

Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .

Pământul țării îi scump și-i sfănt 

Și strgă în atâta sînge

Trimite-i Doamne un viteaz

Căci pentru noi și cerul plânge.

Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept  strigătul  de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi  ridici disperarea
Și tristețea  inimii.

Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu,  bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând  înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.

……………………………………………

Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea  promisă   mângâiere.
Fulgi albi  colindă  pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului   crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…

………………………………………………………

Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la  icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru  nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă  somnul,
Un brăduț frumos împodobit.

…………………………………………………

Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța,  spre depărtate zări
Apoi,  de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.

Te simt pe geană
Fulg  alb, vălurat  și efemer
Aș vrea să te țin in palmă
Dar te-aș topi de drag ce-mi ești.
Așează-te ușor
Pe  a mea iarnă
Iar eu să te privesc ca în povești
Ca pe o stea din cerul
Unde,îmbătrânit de timp
În alba-mi haină,
Mă voi călători spre el.
Fulgul mi - s-a așezat în palmă
Într-un suprem sacrificiu
Din o clipă de alb  efemer.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!