DONA ALBA A VENIT

ETERN ESTE ȘI ECOUL VERSURILOR SALE:

,, Eu am cântat natura și tei și flori albastre

Iubirea țării-am pus-o, în inimile voastre ,,.

În calendar sunt șapte zile și încă o zi , ce poate fi in fiecare zi, ,, ZIUA EMINESCU,,. In această zi specială, pașii de pe cărarea timpului poposesc la mormântul străjuit de numele,, EMINESCU,,.

Flori și murmur de tei, printre lacrimi și versuri coboară pe mormântul rece, iar dintr-un ultim dor deasupra ,, alunece luna,,… Apoi murmurul se topește ,florile se ofilesc doar numele și versurile rămân nemuritoare, când ,,Vreme trece, vreme vine,,:

Eternul Luceafăr, un astru ce niciodată nu se stinge

Muzica din versuri, coardele Universului atinge

Iubirea și poezia sunt muzele ce nu l-au părăsit

,, Numai poetul,, cutreierând ,mereu de iubire ursit

,, Eterna pace,, în ,,Singurătate,, cândva și-a mângâiat

,,Scrisorile,,, în timp pe marmură ternă s-au incrustat…

,, Când însuși glasul,, viața trecătoare în vers o povestește

,, Un Luceafăr,, ,, Ca o făclie,, de-a pururi, EL, strălucește.

Sunt zile în calendar când pașii se opresc lângă teiul amintirilor , amintiri ce niciodată nu se ofilesc, chiar dacă ,,Vreme trece, vreme vine…,, În aceeași zi, sau în alte zile, călători în grup sau solitari, poposesc lângă ,, Lacul codrilor albastru ,, unde, ,, Nuferi galbeni îl încarcă,, și ,, Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,,…

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.

Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:

- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...

Privesc , mă privesc…

Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...

Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa  gura care tace.

Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i  dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.

Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul  fără  de pleoapă,
Buzele  cu mult  venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.

Murgule zeitate vie   
Ud , flămând, îndurerat
Numai cu lanțuri pe simbrie
Stăpânii te-au înhămat.

Murgule, frate, durerea ta
E rană-nsângerată
Precum Crist cu spini încoronat
Ești ființă  urgisită.

Văd ochii tăi priviri cu ură ,    
Îmbrățișările-s  de bici
Umilă coama ta îndură
Și nu mai poți să te ridici.

De fier în gură e zăbala
Povara-i  trăsură grea
Să zici, n-ai cui chiar de-ai putea
Când simți în trup trădarea.

La șeaua ta bogații  au râvnit    
Cu semn de înfierare
E tot ce  viața ți-a hărăzit
Azi hamul  rău te doare.

Un ,, di,, în plină dimineață
Și  un tremurat  icnit
În mâini cu otrăvite gheare
Coama iar ți-a încâlcit.

Pe caldarâm la cotitură
Doi ochi și morți sunt triști
Un bici,o ultimă lovitură,
Nu, nu ai  putu să mai reziști…

Ce răbdător cu viața-i   Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra  noastră va fi o gravură
Iar iubirea  rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.

Ce răbdător cu viața-i   Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.

Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută  ne-i  umbra, ea  nu ne  vorbește
Dar  judecă  jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i  doar Universul.

Au făcut popas pe o cărare,

Lângă balconul cu soare,

S-au curățat pe aripioare,

Apoi s-au aliniat, ca să zboare!

Le-am chemat la o gustărică

Invitate, au venit fără frică ,

Au zburat pe o margină de gard

Soare, lumină,bine și cald.

Mici, atente la pisici ce le sunt dușmani,

Bieții pui rămân ades orfani.

În coroana copacilor, rămân nevăzute,

 Oferă muzică gratis, celor ce vrea să asculte.

Au venit primele zile cu soare,

Frigul și gerul s-au dus, a fost de ajuns,

Iarna la sfârșit de febrioare, e la apus.

Natura, va îmbrăca o verde culoare!!!!!

Viața e rece ca 

Valurile mării îmi șoptesc

Îmi spun să mă îndrăgostesc,

Să mă îndrăgostesc de frumusețea vieții,

De răsăriturile dimineții.

Și vârfurile munților înzăpeziți

Zic să mă ridic, să nu mai pic,

La ei să ajung și să privesc

Lumea oamenilor împliniți.

Florile de pretutindeni mă sfătuiesc

Să le privesc, iubirea în ele să găsesc,

Colorate, parfumate, să le miros pe toate,

Prin ele să trăiesc, sub fericire să îmbătrânesc. 

Și râurile m-au întrebat

De ce încă în ele nu m-am scăldat,

De ce nu am simțit cum e să fii fericit,

De viață mulțumit.

Toate fructele au oftat,

Căci gustul lor dulce nu l-am gustat,

Nici de ele nu m-am bucurat. 

Natura m-a mustrat: de ce nu am ascultat,

Căci din tot ce mi-a oferit eu nu am vrut nimic.

Și am alergat după împlinire,

Fără să văd, m-am ales cu dezamăgire. îmbătrânesc.

În parcuri și pe alei

A ruginit frunza de tei.

Florile-s nedumerite 

De brumă acoperite

Ploaia -i rece,parcă doare

Unde-s zilele cu soare?

Unde-s cântăreții dragi?

Goale cuiburi prin copaciț

Tot e trist și înnorat

Soarele le-a abandonat.

Dimineața cade bruma

Tot ce-a fost viu a murit 

Va ierna cin nou natura,

Gâzile au adormit

Luna recoltei

Bogată în dăruire

Toamna,culori pastelate pe frunze căzute

călcate de oameni grăbiți

cu timpul ce fuge

din calendar.

La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,

Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,

Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,

Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare. 

În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,

Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,

Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,

Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam. 

La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,

Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...

Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura

Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.