EMINESCU
Efemerul timp când ,, trecut-au anii ca nori lungi…,,
,,MEMENTO MORI,, pe viață în versuri ai lăsat
Icoana chipului poeziei o adaugi
Numele EMINESCU și credința ne-au vegheat .
Eul prin cuvântu-ți în ..GLOSSĂ,, sălășluiește
,,SCRISORILE,,,, pe o marmură în vers ai sculptat
Coloana gândurilor ,, STELE-N CER,, cucerește
Universul ,, LUCEAFĂRUL,, l-a binecuvântat.
Category: Poems dedicated
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 2 августа 2022
Comments: 1
Views: 1290
Comments
Poems in the same category
Eu și sora mea
Pentru Dana, de ziua ei, la 42 de ani.
Vol. "Din Viaţă"
Te ştiu din anii de demult,
Când te jucai cu mine,
În pajişti cu miros de fân
Şi-n zumzet de albine.
Ce mititei eram atunci
Dar şi ce plini de viaţã
Şi în zãvoaie şi în lunci,
Cu chef şi praf pe faţã!
Şi prin otavã şi prin fân,
Dãdeam noi fuga-fuga,
Când jocul ne era stãpân
Şi voioşia - sluga.
Nici satul nu era prea lung,
Nici Bulza prea departe;
Şi nici prea mult ca sã citim
Poveştile din carte.
Era, în fiecare zi,
Sublimã sãrbãtoare,
În liniştite preerii,
La aer şi la soare.
Pe vale sau pe Izvorel
Ne retrãgeam în tainã,
Strigând pe nume, pe cãţel
Şi-uitând prin crengi, vreo hainã...
Priveam vreo broascã, clipe lungi,
Cum sta... ziceai cã crapã!
Şi-ntotdeauna ne speriam
Când ea sãrea în apã.
Cu ac şi aţã de cusut
Voiam sã prind vreun peşte;
Şi simţãmântul din trecut
Şi azi mã urmãreşte.
A iernii hainã, o brãzdam
Cu douã tãlpi lucioase
Şi-o cucuvaie, lung striga
Pe hornul vreunei case...
Aşa creşteau şi se jucau
Copiii de-altãdatã,
Cu hazul vreunui camarad
Din curtea-alãturatã.
Dar, peste toate, la un loc
Se aşternurã anii.
Şi azi ne amintim cu drag
De timpurii pãţanii.
Urmaşii noştri mititei
Ne scriu acum pereţii,
Cã ajunserãm amândoi
La jumãtatea vieţii!
ASA cum tu m-ai învățat
Cat este de important
Să fac ce este corect
Valorile mele să le respect
Nu contează cat este de greu
Să calc pe mândrie mereu
Ca tu din ceruri ne privești
Și ai vrea să ne povestești
Despre valoarea unei vieți de om
Nu ți-a plăcut niciodată să fii lacom
Tu ai fost lângă mine și ai așteptat
Să iau viața în piept și să răzbat
Niciodată nu a contat
Ce cred alții și ce a urmat
Tu ai mers pe drumul tău
Cu credință în suflet la bine și la rău
Dar drumul tau s-a încheiat
După mare suferință ai plecat
Eu știu ca tu ești lângă noi
De sus din ceruri ne ghidezi
Pe drumul nostru de noroi
Niciodată nu ne vei lăsa
Lacrimi pentru alții a vărsa
Tu de acolo din rai
Putere tu ne dai
Să nu uităm de noi
Te rog, nu fii la fel
(din colecția poeziilor cu rol terapeutic)
Te rog, nu fii la fel ca cei pe care i-ai ajutat, fără tine n-ar fi putut face nimic la momentul respectiv, dar, de bine ce le-a priit ajutorul dat, au ,,uitat" să-ți mulțumească;
Te rog, nu fii la fel ca cei care te judecă, neștiind, de fapt, nimic despre tine, despre povestea ta, îți știu doar numele, nu și structura ta morală ca persoană;
Te rog, nu fii la fel ca cei cărora le trebuie o explicație plauzibilă pentru orice;
Te rog, nu fii la fel ca coautorii unei cărți care și-au însușit toată munca, excluzându-te din proiectul respectiv, NU era proiectul LOR, era al VOSTRU;
Te rog, nu fii ca cei pentru care nimic nu contează pe fața pământului, important e doar lor să le iasă pasența, să își îndeplinească obiectivele la timp, fix în maniera în care au vrut, nu contează ce și cum;
Te rog, nu fii ca cei pentru care exiști doar când au nevoie de ceva, în realitate, 95% din timp, nu exiști pentru ei;
Te rog, nu fii ca acei prieteni care vin doar să ceară, mai rar, dacă nu chiar niciodată, să ofere;
Te rog, nu fii genul de persoană care să însămânțeze stres și supărare în inimile celorlalți, distrugându-i încet, dar sigur;
Te rog, nu fii genul de persoană care să treacă peste merite și eforturi depuse;
Te rog, nu fii genul care să elimini oameni doar pentru că în viziunea ta nu erau ok, în realitate, adevărul era cu totul altul;
Te rog, nu fii genul care să uite de unde a plecat, oricât de mult s-ar perfecționa pe parcurs;
Te rog, nu fii genul care crede că știe totul, viața este prea scurtă pentru a le putea afla pe toate, oricât am vrea;
Te rog, nu trece cu vederea oamenii buni pe care ți-a fost dat să-i cunoști, pentru că poate au fost ocazii cu care nu te vei mai întâlni.
Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Ating trecutul.
Am incercat sa ma prefac ca uit,
aceasta este chiar in mine
Am incercat sa-l ard,sa-l rup,
trecutul tot trecut ramine.
Si poate mine poate azi,
mai indoelnic eu voi scrie
doar ca aceasta as putea sa sterg
insa trecutul tot trecut ramine.
Si voi rostogoli un an
sa nu se ruineze timpul,
Sa stiti ca eu rabdare am
Dar nu mai vreau
trecutul sama friga.
Am incercat sa ma prefac ca uit
Trecutul sa uitat spre mine
Eu ochii i-am inchis spunind
E timpul ca sa-l scot din mine.
Eu și sora mea
Pentru Dana, de ziua ei, la 42 de ani.
Vol. "Din Viaţă"
Te ştiu din anii de demult,
Când te jucai cu mine,
În pajişti cu miros de fân
Şi-n zumzet de albine.
Ce mititei eram atunci
Dar şi ce plini de viaţã
Şi în zãvoaie şi în lunci,
Cu chef şi praf pe faţã!
Şi prin otavã şi prin fân,
Dãdeam noi fuga-fuga,
Când jocul ne era stãpân
Şi voioşia - sluga.
Nici satul nu era prea lung,
Nici Bulza prea departe;
Şi nici prea mult ca sã citim
Poveştile din carte.
Era, în fiecare zi,
Sublimã sãrbãtoare,
În liniştite preerii,
La aer şi la soare.
Pe vale sau pe Izvorel
Ne retrãgeam în tainã,
Strigând pe nume, pe cãţel
Şi-uitând prin crengi, vreo hainã...
Priveam vreo broascã, clipe lungi,
Cum sta... ziceai cã crapã!
Şi-ntotdeauna ne speriam
Când ea sãrea în apã.
Cu ac şi aţã de cusut
Voiam sã prind vreun peşte;
Şi simţãmântul din trecut
Şi azi mã urmãreşte.
A iernii hainã, o brãzdam
Cu douã tãlpi lucioase
Şi-o cucuvaie, lung striga
Pe hornul vreunei case...
Aşa creşteau şi se jucau
Copiii de-altãdatã,
Cu hazul vreunui camarad
Din curtea-alãturatã.
Dar, peste toate, la un loc
Se aşternurã anii.
Şi azi ne amintim cu drag
De timpurii pãţanii.
Urmaşii noştri mititei
Ne scriu acum pereţii,
Cã ajunserãm amândoi
La jumãtatea vieţii!
ASA cum tu m-ai învățat
Cat este de important
Să fac ce este corect
Valorile mele să le respect
Nu contează cat este de greu
Să calc pe mândrie mereu
Ca tu din ceruri ne privești
Și ai vrea să ne povestești
Despre valoarea unei vieți de om
Nu ți-a plăcut niciodată să fii lacom
Tu ai fost lângă mine și ai așteptat
Să iau viața în piept și să răzbat
Niciodată nu a contat
Ce cred alții și ce a urmat
Tu ai mers pe drumul tău
Cu credință în suflet la bine și la rău
Dar drumul tau s-a încheiat
După mare suferință ai plecat
Eu știu ca tu ești lângă noi
De sus din ceruri ne ghidezi
Pe drumul nostru de noroi
Niciodată nu ne vei lăsa
Lacrimi pentru alții a vărsa
Tu de acolo din rai
Putere tu ne dai
Să nu uităm de noi
Te rog, nu fii la fel
(din colecția poeziilor cu rol terapeutic)
Te rog, nu fii la fel ca cei pe care i-ai ajutat, fără tine n-ar fi putut face nimic la momentul respectiv, dar, de bine ce le-a priit ajutorul dat, au ,,uitat" să-ți mulțumească;
Te rog, nu fii la fel ca cei care te judecă, neștiind, de fapt, nimic despre tine, despre povestea ta, îți știu doar numele, nu și structura ta morală ca persoană;
Te rog, nu fii la fel ca cei cărora le trebuie o explicație plauzibilă pentru orice;
Te rog, nu fii la fel ca coautorii unei cărți care și-au însușit toată munca, excluzându-te din proiectul respectiv, NU era proiectul LOR, era al VOSTRU;
Te rog, nu fii ca cei pentru care nimic nu contează pe fața pământului, important e doar lor să le iasă pasența, să își îndeplinească obiectivele la timp, fix în maniera în care au vrut, nu contează ce și cum;
Te rog, nu fii ca cei pentru care exiști doar când au nevoie de ceva, în realitate, 95% din timp, nu exiști pentru ei;
Te rog, nu fii ca acei prieteni care vin doar să ceară, mai rar, dacă nu chiar niciodată, să ofere;
Te rog, nu fii genul de persoană care să însămânțeze stres și supărare în inimile celorlalți, distrugându-i încet, dar sigur;
Te rog, nu fii genul de persoană care să treacă peste merite și eforturi depuse;
Te rog, nu fii genul care să elimini oameni doar pentru că în viziunea ta nu erau ok, în realitate, adevărul era cu totul altul;
Te rog, nu fii genul care să uite de unde a plecat, oricât de mult s-ar perfecționa pe parcurs;
Te rog, nu fii genul care crede că știe totul, viața este prea scurtă pentru a le putea afla pe toate, oricât am vrea;
Te rog, nu trece cu vederea oamenii buni pe care ți-a fost dat să-i cunoști, pentru că poate au fost ocazii cu care nu te vei mai întâlni.
Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Ating trecutul.
Am incercat sa ma prefac ca uit,
aceasta este chiar in mine
Am incercat sa-l ard,sa-l rup,
trecutul tot trecut ramine.
Si poate mine poate azi,
mai indoelnic eu voi scrie
doar ca aceasta as putea sa sterg
insa trecutul tot trecut ramine.
Si voi rostogoli un an
sa nu se ruineze timpul,
Sa stiti ca eu rabdare am
Dar nu mai vreau
trecutul sama friga.
Am incercat sa ma prefac ca uit
Trecutul sa uitat spre mine
Eu ochii i-am inchis spunind
E timpul ca sa-l scot din mine.
Other poems by the author
CONSULTAȚIE
- Doctore, din motive elocvente,
te rog, schimbă-mi bolile existente
luându-mi durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.
- Viața-i minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în consignație…
- Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.
Frunza răzvrătită
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele care cad
Triste, galbene și mor.
Doar cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.
UN COPIL CUMINTE
E ziuă și sună sirenele în disperare…!
E noapte și sună sirenele în disperare…!
Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.
Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…
Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că am plâns la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…
Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.
- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?
Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.
- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.
În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.
- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,, RĂZBOI,,!
E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!
Solitudine
Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.
IUBIRE FĂRĂ IUBIRE
De mult timp alergi iubire
Prin hățișurile vieții
Te-ai îndepărtat de tine,
Te-ai îndepărtat de mine
Cu fiecare anotimp,
Cu fiecare amintire
Încolăcită pe-al meu destin.
Nu te mai zăresc iubire
Și proprii pași te rătăcesc
Părăsită în păienjeniș
Aduni zdrențele amintirii
Răspândită-n lăstăriș
E tot ce- a mai rămas din tine
Iubire fără de iubire…
CONSULTAȚIE
- Doctore, din motive elocvente,
te rog, schimbă-mi bolile existente
luându-mi durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.
- Viața-i minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în consignație…
- Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.
Frunza răzvrătită
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele care cad
Triste, galbene și mor.
Doar cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.
UN COPIL CUMINTE
E ziuă și sună sirenele în disperare…!
E noapte și sună sirenele în disperare…!
Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.
Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…
Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că am plâns la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…
Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.
- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?
Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.
- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.
În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.
- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,, RĂZBOI,,!
E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!
Solitudine
Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.
IUBIRE FĂRĂ IUBIRE
De mult timp alergi iubire
Prin hățișurile vieții
Te-ai îndepărtat de tine,
Te-ai îndepărtat de mine
Cu fiecare anotimp,
Cu fiecare amintire
Încolăcită pe-al meu destin.
Nu te mai zăresc iubire
Și proprii pași te rătăcesc
Părăsită în păienjeniș
Aduni zdrențele amintirii
Răspândită-n lăstăriș
E tot ce- a mai rămas din tine
Iubire fără de iubire…
Anișoara Iordache