Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Poems in the same category
Timișoara Orașul meu
Timișoara Orașul meu
În tine mi-am făcut traseu
Eu în tine m-am născut
Și viața aici mi-am petrecut
Anul ăsta-i unul mare
Orașul are o transformare
Ești acum o capitală
Pentru Europa întreagă
Catedrala mea frumoasă
În tine mi-am făcut o casă
Căci de mică aici veneam
Și la Domnu mă rugam
Și la Bega cea înflorită
Pe sub copaci stăteam ostenită
Pe sub pasajele secrete
Pe sub salcâmii înfloriți
Noi mergeam mereu agale
Lipsiți de griji și fericiți
Baiatul meu
Băiatul meu cel mare,
Fie viața cât de grea
Tot aici e mama ta!
Fie lumea cât de bună
Mama ,tot o să te-ndrume.
-U.A-
Unui "vino"
Mi-am făcut un capuccino
Sa-l beau în loc de-al tău "vino"
Are-o tentă de amar
Cum ai fost tu la final...
Si-mi stârnește amintirea
Și simt cum mă pierd cu firea
Și te simt cum bați în piept
De parcă încă te aștept....
Bătaia lui îmi zdruncină gândirea
Și îmi întunecă privirea
Și simt dezamagire-n suflet
Ca azi mi-e vinul... tăcut urlet...
Si-n loc de al tău dulce " vino"
Beau astă seară un capuccino
În trei culori, cu gust amar
Ca al nostru "story" pe final...
Una doar imi e aleasa
Mindre flori is insirate
Pe cimpie - s colorate,
Le-as allege, le-as lua,
Una doar imi e aleasa.
Cea mai vesela, glumeata
Sincera , e o dulceata,
Infloreste tot mai mare
Zi de zi mai sus rasare.
Timișoara Orașul meu
Timișoara Orașul meu
În tine mi-am făcut traseu
Eu în tine m-am născut
Și viața aici mi-am petrecut
Anul ăsta-i unul mare
Orașul are o transformare
Ești acum o capitală
Pentru Europa întreagă
Catedrala mea frumoasă
În tine mi-am făcut o casă
Căci de mică aici veneam
Și la Domnu mă rugam
Și la Bega cea înflorită
Pe sub copaci stăteam ostenită
Pe sub pasajele secrete
Pe sub salcâmii înfloriți
Noi mergeam mereu agale
Lipsiți de griji și fericiți
Baiatul meu
Băiatul meu cel mare,
Fie viața cât de grea
Tot aici e mama ta!
Fie lumea cât de bună
Mama ,tot o să te-ndrume.
-U.A-
Unui "vino"
Mi-am făcut un capuccino
Sa-l beau în loc de-al tău "vino"
Are-o tentă de amar
Cum ai fost tu la final...
Si-mi stârnește amintirea
Și simt cum mă pierd cu firea
Și te simt cum bați în piept
De parcă încă te aștept....
Bătaia lui îmi zdruncină gândirea
Și îmi întunecă privirea
Și simt dezamagire-n suflet
Ca azi mi-e vinul... tăcut urlet...
Si-n loc de al tău dulce " vino"
Beau astă seară un capuccino
În trei culori, cu gust amar
Ca al nostru "story" pe final...
Una doar imi e aleasa
Mindre flori is insirate
Pe cimpie - s colorate,
Le-as allege, le-as lua,
Una doar imi e aleasa.
Cea mai vesela, glumeata
Sincera , e o dulceata,
Infloreste tot mai mare
Zi de zi mai sus rasare.
Other poems by the author
Cand a plecat tata
Văd flori în perechi la picioare -
Cu mâina mai ieri le strângeam
Şi-abia ofilite de soare
Copilului meu le duceam.
(Făcut-am din ele coroana
Pe cap fetei mele s-aşez;
Lăsând-o în lume cu dorul
Din flori, eu, de sus , să veghez.)
De tot ce-am lăsat pe pământuri,
Ce stă-ntre fântână şi nor,
De toate mă las fără grijă -
De dânsa - mie straşnic să mor!
De dânsa - nu vreau să mă rupă
Nici Duhul, nici omul păgân
Şi fac legământ între spirit -
Alături mereu să-i rămân…
Copila mă strânge de mâină;
Copila ar merge cu mine,
Dar eu îi şoptesc printre vânturi:
“- Devreme-i acum pentru tine!
Mai stai, să te ştiu fericită ,
Primită de lumea străină.”
“- Amar este dorul de tată
Şi –o lume-i atât de puţină!”
Nici moartea, blestem peste viaţă,
Ca zidu-ntre noi nu va sta;
Iubirea ne este că marea-
Mă spulber, te spulberi de ea.
M-am așternut ...
M-am așternut în ierbi și în pămînt.
Atunci , aveam în minte doar un gînd,
Să mă cobor în universul plin
De amintiri, de patimi și de chin.
M-am așternut și prinsem rădăcini.
Vroiam să fiu o floare fără spini
Si rodul meu în toamna luminoasă,
Să îl întind, în fața ta, la masă.
M-am așternut și mi-am crescut tulpină,
Dar necatând să văd în ce grădină
M-am pomenit că m-au cuprins ciulinii
Si mi-au băut din zeama rădăcinii.
M-am așternut sub frunza căzătoare.
Tu să mă cauți plin de întrebare.
Găsindu-mă, în mâini să mă strângi, toată,
Să mă sădești la anul înc-o dată.
Ce păcat că Vieru s-a stins
Ce păcat că Vieru s-a stins;
Roua îi plînge plecarea.
În spațiul acidului vis -
Durerea- i adâncă ca marea.
Si numai eu stau...
Pe pietre cumplit de -mpietrite,
Eu văd orizontul de ieri -
Prin frunze de plop vestejite...
Un glas ce mă cheamă
Prin vers, mi-aduce atâta durere,
Că -mi pun împotrivnicul mers
Să facă doar pași în tăcere.
Si totuși mai stau ...
Privind peste ape, departe,
Mă văd ca-n oglindă
În al meu ocean de singuratate...
Doar mama mai vine la mine
În rânduri atât de-ndrăgite.
Le strâng lângă suflet, la piept,
Si genele- mi cad - umezite.
Ce păcat că Vieru s-a stins
Chiar dacă scrisu-i arde cu' eternă energie,
Mă -ntristez. Că doar lui i-ar stat cu putință
Să scrie sufletului meu - o poezie...
Inmormantare
Pământul şi lutul s-aşterne
Să-ngroape durerea în mine.
Azi parcă nu mă mai pot teme
Decât de distanţă de tine.
E negrul în jur şi e gheaţă.
E frigul din stropii de ploaie.
Departe sunt astăzi de viaţă
Şi cerul în mine se-ndoiae
Mi-e lumea nespus de străină,
Asemeni sicriului-mi este,
Căci moartea se simte regina
În scurta şi trista poveste.
Aşteaptă-mă bulgar de ceară!
Topine-vom odat’ amândoi
Şi îngerii plânge-vor iară,
Că-n lume nu-s oameni că noi.
Apocalipsa Arhanghelului Gabriel
Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.
Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,
iar în ceruri numai Duhul
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!
Speranta
Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.
E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.
Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...
Cand a plecat tata
Văd flori în perechi la picioare -
Cu mâina mai ieri le strângeam
Şi-abia ofilite de soare
Copilului meu le duceam.
(Făcut-am din ele coroana
Pe cap fetei mele s-aşez;
Lăsând-o în lume cu dorul
Din flori, eu, de sus , să veghez.)
De tot ce-am lăsat pe pământuri,
Ce stă-ntre fântână şi nor,
De toate mă las fără grijă -
De dânsa - mie straşnic să mor!
De dânsa - nu vreau să mă rupă
Nici Duhul, nici omul păgân
Şi fac legământ între spirit -
Alături mereu să-i rămân…
Copila mă strânge de mâină;
Copila ar merge cu mine,
Dar eu îi şoptesc printre vânturi:
“- Devreme-i acum pentru tine!
Mai stai, să te ştiu fericită ,
Primită de lumea străină.”
“- Amar este dorul de tată
Şi –o lume-i atât de puţină!”
Nici moartea, blestem peste viaţă,
Ca zidu-ntre noi nu va sta;
Iubirea ne este că marea-
Mă spulber, te spulberi de ea.
M-am așternut ...
M-am așternut în ierbi și în pămînt.
Atunci , aveam în minte doar un gînd,
Să mă cobor în universul plin
De amintiri, de patimi și de chin.
M-am așternut și prinsem rădăcini.
Vroiam să fiu o floare fără spini
Si rodul meu în toamna luminoasă,
Să îl întind, în fața ta, la masă.
M-am așternut și mi-am crescut tulpină,
Dar necatând să văd în ce grădină
M-am pomenit că m-au cuprins ciulinii
Si mi-au băut din zeama rădăcinii.
M-am așternut sub frunza căzătoare.
Tu să mă cauți plin de întrebare.
Găsindu-mă, în mâini să mă strângi, toată,
Să mă sădești la anul înc-o dată.
Ce păcat că Vieru s-a stins
Ce păcat că Vieru s-a stins;
Roua îi plînge plecarea.
În spațiul acidului vis -
Durerea- i adâncă ca marea.
Si numai eu stau...
Pe pietre cumplit de -mpietrite,
Eu văd orizontul de ieri -
Prin frunze de plop vestejite...
Un glas ce mă cheamă
Prin vers, mi-aduce atâta durere,
Că -mi pun împotrivnicul mers
Să facă doar pași în tăcere.
Si totuși mai stau ...
Privind peste ape, departe,
Mă văd ca-n oglindă
În al meu ocean de singuratate...
Doar mama mai vine la mine
În rânduri atât de-ndrăgite.
Le strâng lângă suflet, la piept,
Si genele- mi cad - umezite.
Ce păcat că Vieru s-a stins
Chiar dacă scrisu-i arde cu' eternă energie,
Mă -ntristez. Că doar lui i-ar stat cu putință
Să scrie sufletului meu - o poezie...
Inmormantare
Pământul şi lutul s-aşterne
Să-ngroape durerea în mine.
Azi parcă nu mă mai pot teme
Decât de distanţă de tine.
E negrul în jur şi e gheaţă.
E frigul din stropii de ploaie.
Departe sunt astăzi de viaţă
Şi cerul în mine se-ndoiae
Mi-e lumea nespus de străină,
Asemeni sicriului-mi este,
Căci moartea se simte regina
În scurta şi trista poveste.
Aşteaptă-mă bulgar de ceară!
Topine-vom odat’ amândoi
Şi îngerii plânge-vor iară,
Că-n lume nu-s oameni că noi.
Apocalipsa Arhanghelului Gabriel
Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.
Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,
iar în ceruri numai Duhul
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!
Speranta
Pe malul de stâncă, al cerului gri,
Te- aștept, fără teamă,
Si doru, în suflet, nu pot pototli,
De vremi - nu țin seamă.
E cerul înaltul, or doru-i nebun?
-Nu știu, ce să fie,
Dar chipului tău, obsedat, mă supun-
Icoană pustie.
Ți-i pasul, pe drum, de străin, rătăcit
Si atît de departe;
Mai am însă-n suflet un gînd fericit
Si pleoape uscate...