CONSULTAȚIE
- Doctore, din motive elocvente,
te rog, schimbă-mi bolile existente
luându-mi durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.
- Viața-i minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în consignație…
- Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.
Category: Poems dedicated
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 22 февраля 2024
Comments: 2
Views: 1269
Comments
Poems in the same category
Ating trecutul.
Am incercat sa ma prefac ca uit,
aceasta este chiar in mine
Am incercat sa-l ard,sa-l rup,
trecutul tot trecut ramine.
Si poate mine poate azi,
mai indoelnic eu voi scrie
doar ca aceasta as putea sa sterg
insa trecutul tot trecut ramine.
Si voi rostogoli un an
sa nu se ruineze timpul,
Sa stiti ca eu rabdare am
Dar nu mai vreau
trecutul sama friga.
Am incercat sa ma prefac ca uit
Trecutul sa uitat spre mine
Eu ochii i-am inchis spunind
E timpul ca sa-l scot din mine.
Cuiva care a plecat
Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...
Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...
In cautarea lui ....Dory
Mă uit la dansul fulgilor de nea,
Ce pică galeș ca-ntr-un hău,
Și mă gândesc, ...ce vreme rea!
Cum oare-i vremea la Bacău?
Și-mi amintesc, ai adormit
Pe muzică de dance, latino,
Eu, recunosc, n-am prea dormit,
Gândindu-mă la Dory și la Nemo...
Lui Eminescu
Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,
Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.
Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,
Apusul de soare roşu din nou dispare visând.
Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,
Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.
Pe cer, stelele palide te caută iar,
Când visul tău se-nalță spre hotar.
Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,
Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.
Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,
Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.
Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,
Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.
Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,
Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.
de Zamurca Alina
Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.
Poezie compusă pe 13.01.2025
Timișoara Orașul meu
Timișoara Orașul meu
În tine mi-am făcut traseu
Eu în tine m-am născut
Și viața aici mi-am petrecut
Anul ăsta-i unul mare
Orașul are o transformare
Ești acum o capitală
Pentru Europa întreagă
Catedrala mea frumoasă
În tine mi-am făcut o casă
Căci de mică aici veneam
Și la Domnu mă rugam
Și la Bega cea înflorită
Pe sub copaci stăteam ostenită
Pe sub pasajele secrete
Pe sub salcâmii înfloriți
Noi mergeam mereu agale
Lipsiți de griji și fericiți
strainul
*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.
Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase
Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*
Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.
Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.
Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.
Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.
Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.
Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.
Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.
Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.
Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.
Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul
Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.
După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung
Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.
Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.
Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.
Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,
Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.
Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.
Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.
Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"
Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.
Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!
Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!
El a luat-o!
A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.
Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze
Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.
Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.
Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine
Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.
Ating trecutul.
Am incercat sa ma prefac ca uit,
aceasta este chiar in mine
Am incercat sa-l ard,sa-l rup,
trecutul tot trecut ramine.
Si poate mine poate azi,
mai indoelnic eu voi scrie
doar ca aceasta as putea sa sterg
insa trecutul tot trecut ramine.
Si voi rostogoli un an
sa nu se ruineze timpul,
Sa stiti ca eu rabdare am
Dar nu mai vreau
trecutul sama friga.
Am incercat sa ma prefac ca uit
Trecutul sa uitat spre mine
Eu ochii i-am inchis spunind
E timpul ca sa-l scot din mine.
Cuiva care a plecat
Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...
Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...
In cautarea lui ....Dory
Mă uit la dansul fulgilor de nea,
Ce pică galeș ca-ntr-un hău,
Și mă gândesc, ...ce vreme rea!
Cum oare-i vremea la Bacău?
Și-mi amintesc, ai adormit
Pe muzică de dance, latino,
Eu, recunosc, n-am prea dormit,
Gândindu-mă la Dory și la Nemo...
Lui Eminescu
Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,
Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.
Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,
Apusul de soare roşu din nou dispare visând.
Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,
Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.
Pe cer, stelele palide te caută iar,
Când visul tău se-nalță spre hotar.
Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,
Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.
Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,
Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.
Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,
Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.
Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,
Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.
de Zamurca Alina
Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.
Poezie compusă pe 13.01.2025
Timișoara Orașul meu
Timișoara Orașul meu
În tine mi-am făcut traseu
Eu în tine m-am născut
Și viața aici mi-am petrecut
Anul ăsta-i unul mare
Orașul are o transformare
Ești acum o capitală
Pentru Europa întreagă
Catedrala mea frumoasă
În tine mi-am făcut o casă
Căci de mică aici veneam
Și la Domnu mă rugam
Și la Bega cea înflorită
Pe sub copaci stăteam ostenită
Pe sub pasajele secrete
Pe sub salcâmii înfloriți
Noi mergeam mereu agale
Lipsiți de griji și fericiți
strainul
*Viața mea a început de când l-am intalnit pe el.
Da,ce i drept, am trecut prin prea multe lucruri dureroase
Care îmi sfâșiau inima cu fiecare bataie, însa el este motivul pentru care m-am schimbat și am început să trăiesc.*
Am început să ies mai des, doar să-l văd prin oraș.
Am început să mă distrez, să vadă că sunt plină de viață.
Am început să îmi schimb hainele și poate sa fiu pe gustul lui.
Am început să îmi întind părul mereu cu placa, deși părul meu natural este creț.
Am început să folosesc concealer pentru că aveam niște cearcăne prea mari, însă am mers prea departe ajungând si la full face.
Pe parcurs, mă tot uitam în oglindă la un străin ce se holba la mine, furându-mi viața.
Acel strain nu mi-a furat doar identitatea, mi-a furat si sufletul.
Străinul mi-a intrat în minte și a început să mă critice, să mă facă să mă urăsc.
Iar zilele și nopțile transformându-le într-un inexplicabil dor.
Am început să beau, pentru a-mi îneca amarul
Căci străinul e tot aici, iar corpul meu este acoperit de cicatrici.
După o perioada am realizat că străinul nu îmi face bine și am încercat să-l alung
Însă era prea târziu, răul fiind deja făcut.
Nu m-am mai chinuit să alung străinul, la care eu împreună cu copilul din mine ne holbam.
Ne-am obișnuit cu el chiar dacă ne face rău.
Sângele tot curgea de pe o rană pe alta,
Iar lacrimile apăreau din când în când, gândindu-mă ca e ultima dată.
Încerc să îmi revin dintr-o stare ce se simte precum un coșmar.
Eu merg drept, dar nu aud și nu văd ce se află în jurul meu.
Vreau acasă, însă nu știu unde e "acasă"
Nicăieri nu ma simt bine, poate doar pe o bordura seara pe o alee întunecată.
Vreau copilul cuminte și inocent înapoi!
Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă!
El a luat-o!
A omorât-o cu sange rece fară să se gandească cum mă voi simți.
Am văzut-o murind, am auzit ultimele ei fraze
Și i-am simțit suflarea cum îi părăsește corpul copilului meu.
Îl urăsc atât de tare pe străinul din oglindă, deși sunt singură în fața ei.
Îmi vreau copilul înapoi, copilul meu, copilul din mine
Care a murit cândva de mult în brațele străinului făra suflet și morbid.
Other poems by the author
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Tot ce am
Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
Îți dau umbra mea
Cu ea te însoțești
E mult mai înțelegătoare ,
Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta mă doare.
Nisipul din clepsidră
Nisipul clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele de mult
trăite.
Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.
Pe întinsul apei
talazul depărtării
spre noi a urlat
tu singurul naufragiat
rămâi o velă la catarg.
Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.
Indulgenţă
Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Tot ce am
Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
Îți dau umbra mea
Cu ea te însoțești
E mult mai înțelegătoare ,
Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta mă doare.
Nisipul din clepsidră
Nisipul clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele de mult
trăite.
Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.
Pe întinsul apei
talazul depărtării
spre noi a urlat
tu singurul naufragiat
rămâi o velă la catarg.
Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.
Indulgenţă
Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….
Silvia Mihalachi