Ma simt ciudat...

Cu "poezia ta" m-aș încălzi

În iarna asta rece

Mi-e dor de ea zi de zi

...și cu nimic nu trece...

Doar gândul rămâne cald

Mă poartă în visare 

Și mă prinde într-un pahar

Ca tine, într-o îmbrățișare.

Și parcă îi simt parfumul...

Și mă îmbăt cu gândul 

De ce n-o să mai fie...

O pură și naivă...iluzie.

De-ai ști că fără "poezia ta"

Totul îmi pare fără sens...

Știai c-o adoram...era iubire pură... 

De-ai interzis-o... ce nu ai înțeles?

...................................................

Îndeajuns ce nu a fost?...

De n-ai lăsat-o să mă scrie frumos...

Te-am asezat în poezie

Și te-am tot scris... că doar așa îmi ești 

Uitând pentru câteva versuri

Că poezia tu... nu o iubești...

Te-am așteptat în poezie

Să uit cât de mult îmi lipsești 

Sperând pentru câteva versuri

Dar poezia tu... nu o iubești...

Te-am îmbrățișat în poezie 

Să-ți fiu o clipă, sufletu-mi să-ncălzești

Cu-n vin pentru câteva versuri

Dar poezia tu... nu o iubești....

............................................................

Uitasem că... tu poezia n-o iubești 

Îmi judeci gândul, versul... totul 

Cum am putut să sper să înțelegi 

Că înainte ai fost tu șî-apoi, cuvântul...

E-o minune să primești fără să cauți,

Când te-ai decis cu greu să pui punct,

Căci sufletul ce speră cu înfocare 

Pierde și visul și... pe el, pe drum.

.......................................

Mi-ai promis cu cuvânt de onoare,

Vinul că-l lași ca amintire

Atunci demisec, dulce, ușoară licoare,

... Părea că-n pahar mereu îl voi ține.

Dar timpul a curs, promisiunea e stinsă,

Negând cu asprime ce-a fost hărăzit,

Ai plecat lăsând tăcerea să cânte 

Peste un suflet, de tine plin.

Însă Cerul în taină veghează,

N-are nevoie de voia vreunui om,

Azi vinul tău paharul îl înnobilează,

Ca rodul copt singur în vârful de pom.

Nu-i dulcele vechi și nici amăgirea,

E-un vin sec și dârz, într-o sticlă de soi,

Așa cum îmi este azi amintirea

Lipsită de zahăr, dar plină de noi.

Îl gust cu o pace adâncă și calmă,

E vinul tău drag, ce-a venit prin Destin,

Căci ce-i scris să fie, se-așază în palmă,

Fără de voie, în paharul deplin.

Mi-aș fi dorit să simți, dincolo de cuvinte,

Cum te-am zidit în gând, ca pe-un altar tăcut,

Că n-ai fost doar o trecere prin minte,

Ci raiul unui suflet ce-atât te-a mai vrut.

De te-am lăsat să pășești înspre mine,

A fost un gest rar, privilegiu suprem,

Ți-am deschis uși închise, uitate, străine,

Să-ți dau dreptul de-a fi... un ultim insemn.

Te-am pus lângă inimă-n locul cel tainic,

Unde n-ajung umbre, ci oameni aleși,

Iar astăzi, cu un gest nostalgic,

Închid ușa pe care-ai ales să ieși.

...Nu-mi pare rău, n-am nicio căință,

Căci vinul e bun și-are gust de izbândă,

Paharul e plin de-o lumină curată,

Iar setea de "tine"... e-o vină uitată.

Privesc din ușă spre trecut, octombrie mă-ndeamnă,

Cu-atâția fluturi în stomac, fiori naivi de toamnă.

Și gândul îmi pășește în neștire....

Stai liniștit... n-am sa încalc a ta tăcere...

Miroase-n prag a nostalgie, simt fluturii cum zboară, 

Cuprinsă de melancolie, dorința dă pe dinafară.

Adie-o amintire parfumată... fluturii își iau zborul

Să te priveasc-o clipă, să își aline dorul..

Privesc din ușă spre trecut... cu-atâția fluturi în stomac 

Mă văd bătând la a ta poartă, unde finuț m-am descălțat 

Și simt aroma dulce ce ți-o purtam pe buze. 

...Se-mbracă gândul în iluzii, ca toamna, pământul de frunze.

Miroase a ploaie în orașul meu mic

S-au strâns norii de zici că-i sărbătoare

Îì privesc pierdută cum se scurg pic cu pic

lau un stilou, și-aștern gânduri pe-o foaie.

Ţigara din scrumieră s-a prefăcut în scrum

Uitată-n gânduri pierdute ca un fum.

Mi-e inima în ploaie își caută adăpost

Îi curg lacrimi șiroaie și nu-si găsește-un rost

Mi-e sufletul de dor de tine obosit

Nici nu mai știe cât suferă..ce a iubit.

Îşi regretă in taină orice răsuflare

Vrea doar să știe câte ceva de tine..

N-am vrut să-ți fiu o oarecare

Am vrut să iți rămân, frumoasă amintire.

Ochi-mi căprui, plini de dor

Te-au zărit azi noapte-n somn

Aveai privirea caldă...efemeră

Eu... pulsam ca o arteră.

Respirai în ritm cu mine

Șoapte dulci, de păcate pline

Vinul ne-a pus in obraji culoare

...mi-ai dat mult râvnita... ultimă îmbrățișare.

Ne-am topit în zbor de stele

Fără de timp, fără de vreme 

Fără de gânduri, fără de teamă 

Doar cu priviri de pus în ramă.

Cum ai venit, ai și plecat...

Pașii tăi pe vânt pluteau

Si ca un cântec nesfârșit 

Dorul meu te mângâia.

Am oprit timpul o clipă 

Să te păstrez în nemurire

Și dorul parcă dintr-o pripă 

Te-a șoptit ca pe-o sclipire.

Un vis ce-a curs ca vinul în pahar

Între tăcerile de gânduri pline

O clipă am îmbrățișat stiloul iar

Să scriu un poem... de dor, de tine.

nu te mint, crede-mă când îți spun

că n-am chef să fiu visul tău frumos

împachetat ca un cadou de aniversare 

pe când tu nici măcar n-ai bătut la ușa mea 

să mă întrebi ce vreau.

n-am chef să mă pui pe un vârf de piedestal

din ce-ai crezut tu că sunt, 

din nepăsare și ignoranță în plus sau în minus, 

iar tu doar să pleci când încep

să respir real în preajma ta.

ți-am zis ca eu nu-s carte de poezii vechi,

nu te-am scris pe tine, 

n-am scris-o nici pe ea, 

nu m-am scris nici pe mine, 

dar eu nu recitesc nimic. 

nu-s nici citat pentru bio,

rana ta de exprimat artistic,

din care să experimentezi cat

de mult pot duce 

pentru tine. 

sunt întreagă și uneori, da,

îmi dau permisiunea să

o iau razna și să las vasele nespălate în chiuvetă.

dar putem lăsa imperfecțiunile pe mai târziu,

undeva pe la sfârșitul listei noastre. 

și dacă-mi spui că te inspir ca nimeni altcineva,

îți zic doar cu frumosul: nu mă copia vreodată în muzeu. 

trăiește-mă sau pleacă pe ușă. 

Îmi plâng sufletul,

Căci-mi doresc să-mi vezi stiloul;

Încerc să mă agăț de trecut

Ca al meu trup, de pat.

Fiecare celulă ce nu a murit încă

Tânjește către cuvântul ce mi-l rostești de fiecare dată

Cel ce-l port în trup

Şi-l îngrijesc ca pe ceva scump 

O fi prostesc,

Dar măcar pot să mă reîntorc

În clipa în care aveam apogeul în viață

Sau poate am avut o senzație că ar fi o posibilitate de altădată

El merge tăcut, ca vântul prin seară,

cu pasul ușor, fără urme sub el,

crezând că-i senin, că nu-l mai doboară

furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.

Se poartă ca piatra ce n-are durere,

ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,

dar gândul îl arde, ca focul sub zare,

și-n ochii-i de gheață mocnește un val.

El tace. Dar tăcerea-l minte.

Căci sub pleoape stă ascuns

un dor ce-l rupe, îl cuprinde,

ca o mare fără ajuns.

Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,

dar dorul nu-i un foc ce moare.

El crede că trăiește-n șoapte,

dar arde-n mine... și-l doare.

Mă distrug în bucăți

Am în nopți judecăți

În suflet ruine

Medicine în buletine.

Mă distrug în bucăți

Am cod poștal plin cu plăți

Pe răboj lista cu vine

Viața în păreri străine.

Mă distrug în bucăți

Am zile – lanțuri de dăți

Răpusă în agonie

Esența pierdută în stafie.

Mă distrug în bucăți

Am exil din societăți

Pe retină lumină nocturnă

Casa în dună.

Ți-am fost un frumos vis

Cândva spuneai chiar  tu

Acum pe cerul parcă stins

Din mine totul se pierdu.

E poate zbucium mult

Regretele nu sunt puține

Frumosul cel pierdut

Nu vru a mai rămâne.

Abisuri reci de gheață

Au răcit inima în piept

În țurțuri de speranță

Și dorul aprig e inert.

Minciuni parcă nevinovate

În scrum de falsă neputință

Încrederi duse ,măcinate

Îs mari furtuni în conștiință.

Cuvinte reci ,dure și grele

Rostite tăios fără rost

S-au cuibărit adânc și ele

În sufletul simțit anost.

Iubire mare ,patos ,dor

Trăiri poate adevărate

Acum firav se sting și mor

Și spui ,doar din păcate.

E lupta minții pe sfârșite

În prag înalt de renunțare

Pe drumuri șterse ,rătăcite

Va fi doar cruntă căutare.

Și dacă aș deschide fereastra acum,

Ar intra doar praful și noaptea,

N-ar fi nici pași, nici umbră, nici glas,

Doar liniștea, lungă ca moartea.

Locul tău stă ca o rană deschisă,

Neclintit în odaia de lemn,

Nimeni nu-l ia, nimeni nu-l șterge,

Nimeni nu-l vindecă-n timp.

Poate cândva va sta altcineva,

Fără să știe povestea,

Fără să simtă cât ai fost,

Și cât de puțin ai rămas.