De ce oare
Copacii trosnesc
sub greutatea gândurilor
Florile curg șuvoi
Ochii le primesc
Vântul norii a risipit
și liniștea pletelor.
Tu… de ce oare
pui mâna mea
pe mâna ta
Și amândouă unesc
Frunţile fierbinţi
La apus de soare.
Gânduri și flori
Amurg răvășit
Într-un cerc numai doi
Așteptăm răsplătiți
Roua din zori.
Category: Love poems
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 12 июля 2022
Comments: 1
Views: 1044
Comments
Poems in the same category
Ție!
Ție ți-am dat iubirea mea de fată,
pe care încerca s-o fure altcineva,
Iar tu doar te-ai jucat cu mine, fără
să-mi spui că mai există cineva.
Ție ți-am zis pentru întâia oară cuvàntul
te iubesc și-s fericită,
Sperând că-n timp tu vei rosti la fel,
iar eu voi fi cea dorită.
Ție ți-am iertat minciuna și am crezut
că te vei îndrepta,
Dar n-am știut că cel ce-nșeală odată,
isprava o va repeta.
Ție ți-am cerut să-mi spui ce vrei
să faci în astă viață,
Iar tu cu nonșalanță, m-ai dus cu vorba
și m-ai ținut în ceață.
Ție îți cer să pleci de lângă mine,
chiar dacă inima mă doare,
Că rațiunea mă îndeamnă, să nu mă las
cumpărată cu o floare.
Pe tine te-am iubit, iar tu doar ai mimat
că ești îndrăgostit,
Acum încerc să uit că inima ți-am dat,
iar tu m-ai păcălit.
Ție îți scriu să știi că-mi este bine,
de când ai plecat,
Și-n fiecare zi mă rog la Domnul,
să fii omul..binecuvântat!
Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Un altfel te iubesc
Tăcerea este un altfel te iubesc firesc...
Iubito îți șoptesc tăcând,
Știind că ai auz dumnezeiesc,
M-auzi și-atunci când nu-ți vorbesc!
Îți tot repet că te iubesc tăcând și tac,
Fără să-ți povestesc iubirea ce ți-o port
Și totuși îți spun neîncetat că te iubesc,
Cu riscul să te plictisesc...
Dar oare valurile mării furtunoase,
Pot să-i alunge pe curajoșii marinari?
Ce-i vitejia?
O simplă nebunie de moment?
Nu-i dragostea deasupra nebuniei?
Nu se sfârșește în suferință pe final?
Ei bine preafrumoasa mea iubită,
Cum să iubesc un crin,un trandafir,un liliac
De nu-mi declar amorul meu
Celei mai parfumate flori,
Ce strălucește în nesfârșita-i frumusețe,
Adică ție!
Și-atunci găsesc că pot să-ți spun
Un altfel te iubesc!
(22 mai 2024 Vasilica dragostea mea)
Veniţi ...
Veniţi şi alungaţi-mi teama,
Voi, mângâieri de mamă ,
Se întinde peste mine drama,
Şi-mi simt privirea ca pe-o rană .
Veniţi şi alungaţi-mi grija,
Voi, sfaturi părinteşti
Mă hăcuieşte-n suflet schija,
Şi toate în jur par nefireşti.
Veniţi şi-mi alinaţi durerea,
Voi, leacuri din străbuni,
Mi-e inima amară precum fierea,
Iar ochii-mi ard în cap ca doi tăciuni.
Veniţi şi sufletul mi-l curăţaţi,
Voi, preoţi din altarele creştine,
O singură meteahnă nu-mi iertaţi,
Şi anume, c-am iubit pe orişicine.
Veniţi şi-mi puneţi o aripă ,
Voi, îngeri păzitori,
Să-mi pot sălta pentru o clipă,
Privirea peste muritori.
Poem
Ne-am revăzut în Mall,
Puțin surprinsă de astfel,
Tu erai cu ea,fericit păreai,
Eu cu al meu, care de drag mă săruta.
În acel moment,n-am simțit un anti-regret,
Eram ca o sticla de vin demisec,ce se se lasă cu o picătură, nu știi dacă vrei să mai bei un pic,
Cand blândețea ta ce o așteptai, vine la pachet și c-un trecut zbuciumat,poate și cu o supa la plic.
E-un fel de vii sau nu te mai aștept,
Dar dorul a pătruns și-n oase,
Nu știu, cum l-aș putea scoate,
Din acel trecut simt doar un miros de lemn putred,
M-am rupt de acolo,de momentele acelea, cu greu și nimic, m-am ridicat.
A pătruns acea dezamăgire, și acum sunt tot iubită, dar parcă rece ca zăpada.
Teatrul
Azi fărâmă-i cerul,
tristul meu decor
În care regăsesc o notă
de regret și dor,
Făcând în cercuri piruete,
un dans murdar și fantezist
Îmi joc rolul vieții mele …
singur, mut și trist.
În vene-mi fierbe neputința
și în suflet dorul arde
Nu sunt replici să mă-ncerce
și cortina iarăși cade,
Ochii-s ațintiți la stele
prin decorul de carton
Minunate constelații
în lumina de neon.
Pe podeaua veche zace
chip de dor și de tristețe
Peste tot culori de vise
încărcate cu speranțe
Un chip râde și privește
într-o clipă de trecut,
Altul plânge și se pierde
printre oameni … nevăzut.
Am stins luminile în sală
să pot privi ca-ntr-un abis
Crezând că astfel voi fi liber
dar o teamă m-a cuprins,
Teatrul este-un loc de joacă
dintre două fantezii …
Fericirea și tristețea,
două chipuri de copii.
Umbre triste mă provoacă,
să zâmbesc de aș putea
Dar pe scena vieții mele
tot repet: -Nu mă uita!
Pe tavanul plin de stele
teatrul este o galaxie
Sting și ultima lumină,
toate… să-mi rămână mie.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.
Other poems by the author
DECIZII
Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.
Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.
Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…
AȘ VREA…-- Dorințe din frânturi de gânduri.,,V,,
Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.
Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.
Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.
Aș vrea o rochie nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..
Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în frumusețea inelului cu perlă.
Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.
Aș vrea multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul, șugubăț cu lesa să se joace.
Aș vrea o corabie mare să-mi construiesc, mult mai mare, să iau toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.
Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .
Nu-i vina ta
Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu, bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.
……………………………………………
Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea promisă mângâiere.
Fulgi albi colindă pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…
………………………………………………………
Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă somnul,
Un brăduț frumos împodobit.
…………………………………………………
Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța, spre depărtate zări
Apoi, de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Frânturi din gânduri ,,L,, despre ,,DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE,,
E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez parcul care se află în proximitatea locuinței, pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc, prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii, voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare, zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-
Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine, l-a dat copilului meu înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu, merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa cu care a plecat din apartament când a venit executorul judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor să plecăm. Au plecat vorbind între ele.
Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :
Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an. Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav. Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire, Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă dar deja inima încetase…
Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă să-i spun unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !! Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau din bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită, cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
Gabriela Chihaia