De ce oare

În bănci stă strălucirea anilor voștri,

Priviri curajoase, suflete maiastre,

Culegeți vise, țeseți dorințe,

Sunteți comori, pline de științe.

În voi văd speranță, văd putere, văd dor,

Esența copilăriei, al ei viitor,

Și chiar dacă anii vă vor purta departe,

În inima mea, veți rămâne aproape.

E timpul să zburați, să-nfruntați lumea mare,

Să duceți cu voi ce-i frumos, ce-i valoare,

Dar să știți că mereu, oriunde-ați pleca,

Un gând al meu bun vă va însoți undeva.

Sunteți mai mult decât elevi pe un drum,

Sunteți lumină, suflet și parfum,

Vă iubesc, dragi copii, și vă port mereu,

În colțul cel cald al sufletului meu.

A.A.✨

În gara mică din orașul Dorohoi

Unde trenul oprește tot mai rar,

O mamă tinerică își așteaptă fiul

Plecat să-nvețe carte peste hotar. 

Din depărtare se-aude șuierat

Și-apare o locomotivă-n zare,

Moment când tânără mămică

Simte că i se schimbă a ei stare. 

Și cum să fie liniștită, fără emoții

Când nu și-a văzut odorul de un an,

Doar telefonul i-a zis ce se întâmplă

Cu-al ei copil, acum tânăr american. 

În fața ei oprește trenu'accelerat 

Și ușile încep ușor să se deschidă,

Pe scări coboară băiatul ei frumos

Ținând de mână o frumoasa divă. 

Îi sare-n gât pentr-o îmbrățișare

Și derutată se uită înspre fată,

Când drăgălaș flăcăul ei ii spune

E nora ta ce numele îmi poartă. 

Un pas ușor dă înapoi să înțeleagă

Ce-o însemnând vorba-i rostită,

Când el cu multă siguranță-i zice

Fata din fața ta cu mine-i logodită. 

Cu greu își trage răsuflarea grea

Și pe necunoscută o îmbrățișează, 

Un zâmbet le aruncă cu îndoială

Și-n gând se-ntreabă..ce urmează. 

Peronul se golește și trenul pleacă

În timp ce ei se-ndreaptă spre taxi,

Care cum știți tot timpul este ocupat

Asa că-s nevoiți să ia un maxi-taxi. 

Pe drum doar vocea lor se-aude

Vorbind o altă limbă, decât româna,

În timp ce mama-și pune întrebări

Cum s-a-ntâmplat să-i ceară mâna. 

Acasă-n ușă sunt așteptați de tata

Fără a fi surprins de ce-i s-arată,

Pentru că el știa de multă vreme

Că fiul lui este îndrăgostit de fată. 

Abia acum și mama înțelege..clar

Că ei cu toții i-au pregătit surpriza,

Un cor de râsete vin înspre mamă

Și-aude de la noră..call me..Luiza!

niciun glonț nu doare cât dragostea,

dar tu, tu ai fost glonțul.

mi-ai străpuns ziduri ridicate cu mâini tremurânde,

cărămidă cu cărămidă, din frică, din speranță,

din dorința de a fi întreagă

într-o lume care mă sfărâma pe dinăuntru.

ai pășit în mine ca un foc blând,

dar ai ars tot ce era viu.

te-am lăsat să locuiești în gândurile mele

cum își lasă marea urmele pe țărm,

dar tu ai fost furtună.

nu m-ai iubit, m-ai devastat cu eleganță.

dragostea mea pentru tine 

o mie de împușcături,

și tot n-a fost suficient să-ți aud inima bătând pentru mine.

nopțile mele nu mai au ceasuri,

doar tăceri în care scriu mesaje

ce mor înainte să ajungă la tine,

căci cui să mă rog,

când zeul meu poartă chipul tău și nu-mi mai răspunde?

m-am milogit de stele să te facă să mă vezi,

să mă simți,

să mă înțelegi.

dar tu ai ales să fii ecoul speranțelor mele

atât de aproape, și totuși de neatins.

m-ai amăgit cu zâmbete,

cu tăceri dulci și promisiuni nerostite.

ai fost rana ce zâmbește,

golul din pieptul meu care poartă parfumul tău.

și-acum rămân eu

o inimă ciuruită,

o iubire care încă sângerează,

și un glonț care poartă numele tău

încă rătăcind în carne vie.

Atunci când te simți complet pierdut

Și ți-e greu printre oameni să trăiești,

Amintește-ți că există o cale

Și anume să ierți.

Căci, de vrei să iubești mult,

Pentru toți trebuie să te jertfești,

Să renunți la orgoliile tale

Și să înveți să ierți.

Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,

Poate aruncând cuvinte aiurea

Sau lovind cu fapte care dor...

„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt

Ce-ți aduce al Raiului pace,

Fiind scara care duce la cer,

Unde-ți vei găsi cunună.

Căci și Hristos, fiind pe pământ,

Când Crucea în spate își duce,

Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:

„Iartă-le a lor vină,

Părinte, căci nu știu ce fac acum."

Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,

Mergi și fă la fel cu semenul tău.

Iertarea e calea cea strâmtă,

În care te faci asemeni lui Hristos,

Luând asupra Sa pedeapsa pe care

A dus-o pentru toți.

Și din coasta Sa, de noi frântă,

Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,

Lăsându-și Trupul ca și mâncare,

Ne-a înviat din morți.

Și de atunci, la orice Liturghie,

Auzi: „Acesta este Sângele Meu,

Ce pentru mulți se varsă

Spre iertare de păcate."

Îți mai scriu uneori ca să nu uit...

Să nu mă pierd in tăceri care dor

Îți scriu cu-acelasi fior in gând 

Tot ce-am visat... un ultim vin în doi.

Îți scriu de lucrurile ce nu le pot spune

Despre cum mă prefac că sunt bine

Îți scriu deși nu-ți pot spune pe nume,

Dar inima te caută în orice liniște.

Îți scriu despre tot ce nu ți-am spus

Despre tot ce ai lăsat în urmă nespus 

Știu... nu am fost perfectă, și eu am greșit 

Dar te-am iubit... tu doar te-ai prefăcut...că m-ai plăcut...

Îți scriu poate pentru că nu ai înțeles 

Sau poate pentru că nu ai știut s-o faci

De aceea ți-a fost mai simplu să pleci

Neștiind câtă durere în urmă lași.

De-aceea încă uneori îți mai scriu

Pentru că unele trăiri nu se uită....

Se poartă în suflet ca o rană frumoasă

În inimă, vesnică amintire neprețuită...

Îți scriu...și n-am nevoie de răspuns sau de scuze

Doar un colț de pagină, s-aștern dorul ce mă frământă 

Îți scriu nu pentru tine...ci ca să nu mă uit pe mine

În iubirea asta care încă ar fi ales să rămână.

Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.

Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.

Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…

Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.

În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.

Am  s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.

La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…

Într-o frântură de gând, privesc tăcerea din lumea ce mă înconjoară, mă alătur plutonului ce mărșăluiește prin timp, ca-ntr-un deșert…Camarazi cu ranița grea de neîmpliniri, sunt un pluton abandonat ce rătăcește prin vârtejul nisipului  risipit din clepsidra timpului, obturând drumul către oază. Ruga lor un răget în pustiul dintre cer și pământ, tremurător pământ, neiertătorul cer... În priviri încețoșate dansează ,,Fata morgana,, în ritmul caravanelor cu iluzii deșarte ca într-un  ,,Boléro,, de Ravel. Mărșăluiesc alături de ei,printre frânturi de gânduri.

Azi e joi, orele optsprezece și sala de concerte a filarmonicii este plină de spectatori, tăcerea lor așteaptă sunetul viorii. Pe scenă instrumente și instrumentiști așezați in semicerc păreau petrificați in postura de statuie. În mijlocul instrumentiștilor pe un scaun zace o cutie catifelată și în ea se poate vedea o vioară cu arcușul lipit de ea, coardele îi sunt desfăcute , alături îi stă un camerton.

De undeva bătrânul pianist vine lângă vioară, i se înclină , apoi privește tăcut penumbrele din sală ,în timp ce cortina coboară în bernă. Pianistul pe clape albe și negre intonează ,, Sonata Lunii,, de Beethoven.

Spectatorii în liniștea in care au venit, înclinându-se spre scenă, părăsesc sala de concerte și sunetul muzicii din clapele pianului îi însoțesc plecând prin noapte ...Și eu pătrund în lungul drum al bulevardului lăsând picăturile de ploaie să mă aline.

La capăt de drum, în mijlocul unui scuar este un stâlp de felinar stradal. Pe el un afiș e gata să se dezlipească de ploaia ce-l umezește. Cuvintele sunt șiroiau ca niște note muzicale ce cad din portativul cu linii paralele precum strunele de vioară. Deslușesc cu greu cele scrise: Renumitul violonist xxx a decedat pe un pat de spital în orașul xxx, din dor de sunet de vioară…

E dimineață. Mă grăbesc spre locul de muncă. Pe zidul unei clădiri văd lipit un afiș mare, ceea ce nu mai văzusem și altă dată. Curios, mă apropii și citesc: ,,Conducerea filarmonicii anunță vacant postul de Prim - violonist care poate fi ocupat fără concurs, numai să corespundă condițiilor de a fi UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI… Un trecător citește și el, UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI…
Gândul m-a dus în sala de concerte și am rămas auditorul ce nu o părăsește…

O poveste pentru copii și oameni mari

Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic  este  stâlp de gard și  adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede.  În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează  o mănușă, tare o mai dor oasele  și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși  și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar  ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța  gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii,  oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și  era îngrijorată de a putea să vândă  măcar ceva din ,, marfa ei,,  . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care  a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …  

Ce noroc, zice ea,  autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape  de așa zisul talcioc.

Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată  ,, marfa,,   unei doamne  care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...

-         Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra  o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina,  la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.

Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar  la amiază  îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și  un fular , mai are câteva ghemuri de lână.

…………………………………………………………………………………………..                                    

 Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :

 - Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.

- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.

- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.

- Chiar, ce noroc am avut cu tine!

……………………………………………………………………………………                                       

 Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul  nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul,  câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.

Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..

Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră  ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se  lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul  protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori,  un joc de noroc. .. 

Frica-i în  noi cuibărită
Dimineața  stă ascunsă în zori
Uscată e roua pe flori
Și vrajba într-o noapte-i  țesută.
Bat clopotele, iarăși  bat
Se întunecă ziua ce vine
Frica stă  ascunsă-n  mine,
Și gânduri triste m-au încarcerat.
Prezentul  pacea o calcă
Sub tancurile cu noi șenile
Peste rațiuni  cad crucile
Stăpână este  frica de frică
Și  dureroase sunt  rănile….