De ce oare
Copacii trosnesc
sub greutatea gândurilor
Florile curg șuvoi
Ochii le primesc
Vântul norii a risipit
și liniștea pletelor.
Tu… de ce oare
pui mâna mea
pe mâna ta
Și amândouă unesc
Frunţile fierbinţi
La apus de soare.
Gânduri și flori
Amurg răvășit
Într-un cerc numai doi
Așteptăm răsplătiți
Roua din zori.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 12 июля 2022
Комментарий: 1
Просмотры: 752
Комментарий
Стихи из этой категории
Te iubesc
Nu ne vorbim momentan
Dar,imi doresc sa traim din nou spontan
Toate clipele in care ma strangeai la piept
Inca le mai astept
Sa te intorci,asta imi doresc
Fara tine e pustiu,incepi sa ma imbolnavesti
Crezi ca nu vad cum ma privesti?
De parca ai vrea sa imi dai niste vesti
Tousi,ceva te tine
Nu iti prea sta in fire
Lasa-ma sa te iubesc!
Asta imi doresc
Sa iti arat cum poti fi iubit
Sincer si deosebit
Deschide-ti ochii, fraiere
Fa ceva pana nu piere
Hai sa terminam acest joc copilaresc
Si sa te lamuresc
Ca te iubesc...
Pentru tine
De-ai fi tu pe o stâncă
as muri apoi ,
Doar să te prind din clipa mai adâncă
Să mă ineci într-un puhoi .
Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,
Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .
Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,
Însă n-am mai auzit de al tău nume ...
Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,
Te-astept aici ca robul după muncă grea ,
Valuri mari pe marile albastre ,
Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !
Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,
Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi !
Mor sa-jung la tine ,
Ș-apoi sa-jung la nori !
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ “
Alchimistul
Prin văl de ceață, umbra nopții cade,
Pe a mea piele, o pânză de mister,
Alintă-mă cu soarele din zare,
Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.
Atinge-mă cu razele de lună,
Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,
În noapte, fii al meu, o dulce strună,
Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.
Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,
Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,
Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,
Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.
În lumea asta vastă, tu ești poarta,
Spre un eden al simțurilor necunoscute,
Atinge-mă cu vorbe ,
Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.
Înfășoară-mi esența într-un vers etern,
Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,
Alintă-mi sufletul cu al tău univers,
Și fă din clipa noastră un infinit sublim.
Tu, alchimist al sentimentelor pure,
Ce transformi tăcerea într-un imn divin,
Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,
Și fă din simplul nostru gest un destin.
În templul acesta viu, ce-i corpul meu,
Fiecare al tău gând devine lege,
Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,
Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.
"Ja, einmal ich träumte" în finlandeză
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer
und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.
Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,
missä tapasimme, jossain avaruudessa.
En ole koskaan tuntenut olevani niin onnekas kuin koskaan ennen elämässäni,
koska ensimmäistä kertaa hymyilet takaisin.
En usko unelmiin, vaikka kuinka yritän
Mutta toivon, että jonain päivänä näen sinut
purppuraisen auringonnousun aikaan, kun tapaamme jälleen,
samalla tiellä mennään.
Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,
missä tapasimme, jossain avaruudessa.
En ole koskaan tuntenut olevani niin onnekas kuin koskaan ennen elämässäni,
koska ensimmäistä kertaa hymyilet takaisin.
En usko unelmiin, vaikka kuinka yritän
Mutta toivon, että jonain päivänä näen sinut
purppuraisen auringonnousun aikaan, kun tapaamme jälleen,
samalla tiellä mennään.
Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,
missä tapasimme, jossain avaruudessa.
En ole koskaan tuntenut olevani niin onnekas kuin koskaan ennen elämässäni,
koska ensimmäistä kertaa hymyilet takaisin.
Kyllä, kerran unelmoin auringonsäteestä,
missä tapasimme, jossain avaruudessa.
Unelma loppuu, aurinko laski mereen
ja kun heräsin, en löytänyt sinua enää.
Aș fi..!
Străin aș fi în astă lume
Fără privirea ta senină,
Precum e cerul fără stele
Și soarele lipsit de lună
Sărac aș fi pe-acest pământ
Fără prezența ta lângă mine,
Tot aurul din lume de-aș avea
Nu te-ar putea înlocui pe tine
Nefericit aș fi eu între oameni
Fără ființa ta să fie printre ei,
Întreaga lume mi-ar fi ostilă
Și chiar dușmani, amicii mei
Dar fericit mă simt că tu exiști
Fără a fi străin printre prieteni,
Cel mai bogat făr' niciun cont
Iubit de tine, fără a fi un nimeni!
Другие стихотворения автора
BASTONUL ALB
… Domnul își continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul trăirii și al discernământului, toate considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța spre cer, parcă vrând să se contopească cu stelele,sau, poate dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză, se roagă să fie iertați, se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb, tactil caută să se localizeze mai aproape de partea laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat , durerea nu-i oprește drumul către casă. Își spune ca pentru el, că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează... Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.
IN MEMORIAM EMINESCU
Îmi este dor, de ultimul tău dor oftat ,, MAI AM UN SINGUR DOR,, și de scrisorile tale îmi este dor, caut pe cer ,, LUCEAFARUL,, și la lumina lui să-ți recitesc ,, SCRISOPRILE,, una câte una de la prima ,, SCRISOARE,, până la a cincea scrisoare, să las gândurile să adune din înaltul cerului versurile tale ca pe niște stele căzătoare pe pământ , pe-al tău mormânt…
Te caut EMINESCU, te caut mereu, printre gândurile mele, printre cărțile tale îl caut pe ,, SĂRMANUL DIONIS,,. Cuprinsă într-un fior de,, MELANCOLIE,, se face seară, recitându-mi ,, SEARA PE DEAL,,, căutând cu privirea prin geam ,, MISTERELE NOPȚII,, privind totodată ,, LA STEAUA,,.. la steaua ta privind.
,, SI DACĂ…,, ,, TRECUT- AU ANII,, ,, UN LUCEAFAR,, și ,, NOAPTEA ,, și ziua rămâne pe cer.
,, NUMAI POETUL,, : ,, Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor
Trece peste nemărginirea timpului,,.
,, O RĂMÂI..,, , rămâi la mine EMINESCU și în cărțile de pa raft și în sufletul meu : ,, Cu mâine zilele-ți adaogi
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua ta de azi ,,
Sfântă zi românească : 15 ianuarie 1850.
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
În vizită la sufletul meu
Bună seara, mă auzi ?
Ți-am spus bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Aniversarea resemnării
Vă rog să vă așezaţi la masă
Sunteți oaspeți mei
Vă voi ospăta cu vorbe de taină
Din cupa vieții fără grimasă.
Pe-o tipsie voi pune lumânări,
Băutură, mâncare
Și poate o cafea
Ospătați-vă,viața-i un drum
Neîntreruptă și grea goană
Printre liane și trădări
Pustiul îmi este veșnicul olum.
Împărtășanie din vin să beţi,
Spargeți de mine paharul
Dar nu ciocniţi, fără urare
Să nu aud azi, ,,la muţi ani,,
Sunt pregătită de uitare
Aniversarea-i fără ani.
Și când ospățul v-a săturat
Nu călcaţi pe firimituri,
Nu călcați!..Mă doare
Sunt resturile răbdării,
Cuvinte spuse și nespuse
Din zile mărunțite-n țăndări.
…………………………….
Plecaţi! E noapte,jungla-i mare
Călătoriți-vă în voi cu voi
Lăsați-mă printre liane
Capcane, capcane,capcane …
Aniversarea? O resemnare.
Gabriela Chihaia