Автор Gabriela Chihaia

De câțiva ani privim stupefiați si nu-s povești,
Tot înflorind boboci de hoți,debusolați și proști
De tradatori ,urlind ca-s patrioti
Mirosul lor te înconjoară, îl găsești:
Pe la Tv , partid, senat, sau parlament,
Showuri tembele, reviste,proteste chiar parchet,
Prezentatori Tv libidinoși și afectați
Patronului și directivei……aplecați
La securiști, primari și președinți sau…oricine
Ce au originea și numele străine.
Miroase aerul de dive snoabe și inculte
Bombardierii cu manele… liberi lăsați să te insulte
Și-apoi transmit din emirate cu piscine
Prin,, breack news,, că e frumos,si că sunt bine.
Privești cu scârbă și te întrebi firesc
Unde sunt cei care visează, crează și muncesc?
Or* mai trai,se mai despart, se mai căsătoresc!!
Or* fi având copii frumoși, deștepți care citesc?

Da... i-am găsit se roagă și cerșesc în piețe
Cu pancarte…,,Un ban în plus ,copilul să-l pot crește,,
Cerșesc la prima lume, ce fără nici un drept
I-aplecă, îi răpune, le pune cruci pe piept.

Unde să fug ?
În suflet am simtit dorinți profunde
De-a sta o noapte trez
La Ipotești …în curte.

Sa las fiorul serii… să-mi pătrundă trupul
Miros de tei,
Foșnet de codru,
Razele de lună.

Cu un opaiț
Prin iarba de prin zori cosită,
Simțirea larg deschisă,
Am tot citit si recitit.
Cântând cu greerii durerile
Iubirii neimplinite,
viselor nespuse,
pierdutelor dorinte.

Ce vârtej de simțuri,
Cascade de miresme,
Flori de câmp.
Ce frământări, ce apăsari,
Eliberări de suflet.

Pași în ogradă ușor suind…
Fantomele din basme?
Simt pașii lui,simt pașii,
Spun dor de ducă, dor de lac
De dragoste, de stat un pic…
Nehotărât, impovărat, mâhnit
S-a depărtat

Ce aer , ce curat sfirsit de noapte.
Citind în geana zorilor am înțeles…
Cu toate acestea
S-a luptat și el.

Ce noimă de trăiri.
Purificat și liniștit,
Când larma ingereasca-a nopții
S-a oprit,
M-am afundat în codru
Pe cărare…. si gind de-a nu ma -ntoarce.

Alexandru M

Alunec pe frunze şi nu ştiu 

De e toamna vinovată sau eu aiurită ,

Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu

Să nu cad pe ora desfrunzită .

În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,

Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,

Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc

Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .

Mă ademeneşte şoapta de castani ,

Îmi acopăr ochii şi ascult

Cum îmi umblă toamna prin ani

Aducându-mi poveşti de demult .

Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,

În jurul ei lumina devine mierie ,

Din mine timpul până la os roade ,

Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?

Nu vreau sa deranjez

Dar gandul imi umbla nebun

Buzele-mi tânjesc 

După sărutul tău nocturn.

Hai sa vorbim de noi

Despre clipa de-apoi

Si arde-mă cu un sărut 

Adânc și... acut!

Te strig în șoaptă, te chem

Pe tine dulce blestem

Ce ma faci sa cad, apoi ma ridici

Vino sa fim fără frici.

Să ne sorbim cu o sete

Ce nu cunoaște sfârșit 

Cu inima deschisă 

Cu sufletul rănit.

Să fim lumină 

În haosul din jur

Un far aprins

Cand totul e obscur.

Să fim doar noi

O clipă, pentru totdeauna

Să bem un vin in doi

Si-n inimii sa ne bată luna

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

la început erai vie

alergai fericită printre zilele însorite din viața mea

în rochia ta roșie cu cercuri albe

ca un fluture

apoi

nu știu ce s-a întâmplat

într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în verdele cel mai crud

al ierbii și mușchiului

ai devenit umbră

o formă abstractă

din care cineva storsese și ultimul strop de lumina

până la negru

ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui

obediența cârtiței

murisei fără să știi

în dreptul călcâiului meu

din care sângera noaptea…

tu nu poți trăi fără metafore

așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre

Poezia

știu

tu însăți ești o metaforă

într-o lume a poeților

pentru oamenii simpli

care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul

cu balustrade de aur

rămâi doar o femeie cu nazuri

precum cele mai multe dintre femei

fiindcă toate sunteți pline de metafore

ca și azi

în zilele mele triste

ascult durerosul Recviem în re minor

de Mozart

și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire

peste aminirile noastre

îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste

nu mai știu cine și când

a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene

cert e că toate s-au ofilit

iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…