Toamna ca o durere

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

Dorul mă apasă 

Simt că nu îți pasă

Căci dragostea noastră

E ca o piatră

Greu de cărat 

Gandindu-mă stau în pat

Reflectez la tot ce am aflat

Dar ce păcat

Că tu ai uitat

Tot ce a fost mai frumos

Când spuneam duios

Te iubesc..

Mie dor de tine,de atâta timp

Lucrurile aș vrea să le schimb 

Să nu mai plâng, când te visez

Și mii de scenarii să-mi imaginez

Cum pe ușa tu intri iar

Pentru mine ar fi ca un dar

Cadoul cel mai perfect,

Ești tu , chiar și defect

Incerc din suflet să izbutesc

Pentru ca fără tine, mie greu să trăiesc

Și ai ajuns să-mi fi lună și soare

Chiar nu mi se pare..

Ochii tăi căprui, m-au fermecat

La inimă m-au atacat

Buzele tale moi si fine

Să le tot sărut îmi vine..

Inima ta minunată

Deși nu mai e ca altă dată

O iubesc și o voi iubi..

Din adâncul inimii..

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Un zâmbet însorit prin vise îmi apare

Din el a răsărit iubire mult prea mare

Săgeată mi-a înfipt în inimă și doare

Degeaba am fugit, nu am găsit uitare

Când timpul e greșit iubirile n-au cale

Un zid am construit sperând să am scăpare

Ferestrele-am zidit să nu mai văd cărare

Tăcerea ce-a venit nu mi-a adus uitare

Încerc nedumerit să caut altă cale

Prin zile-am hoinărit lipsit de alinare

Durerea m-a topit, sub pleoape curge jale

Mă-ntreab cu ce-am greșit de nu vine uitare

Căzând spre asfințit rămân fără de soare

M-aruncă-n gol rănit o rece nepăsare

Destinul mi-a sortit amară condamnare

M-alungă ce-am iubit ascuns într-o uitare

Cu fiecare pas distanța-i tot mai mare

Aștept să mă renasc până-mi revi în cale

Și-atunci pornind la pas să împărțim cărare

Cred ca-m înebunit de când aștept uitare

Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,

Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .

Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .

Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează

Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică 

Care şterg lacrimile din ferestre .

Duminica este o poveste cu ore rotunde 

Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .

Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină 

Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,

În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,

Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .

Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,

Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .

Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,

Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .

Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .

Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .

Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,

Genele mele îţi mângâie obrazul .

Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,

Acum ea îţi şopteşte .

Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,

Braţele mele liane strâng trupul tău .

M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,

În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .

Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,

Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .

M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,

Acum sunt întreagă .

În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .

Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .

Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,

Răsărit de simţuri în amurg de gând .

Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,

Căldură în suflete , suntem iubire ,

Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .

Ieşirile din tunel s-au făcut mai mereu în spaţiul din dreapta .

Traversarea s-a făcut pe partea stângă a ochiului , pe curba

dintre cele două îndoieli unde se aşează nepriceperea sugrumării

dintre cele două capete în colţurile cărora se agaţă pentru a nu fi

zdrobită de talpa disperării ce loveşte timpul feliindu-l în ore ,

aranjându-le pe farfurii zburătoare , suflându-le în spaţiul din

dreapta căci pe umărul stâng i-a căzut întregul pe care l-a

scormonit cu cele şapte degete de la o mână , căci cealaltă

ţinea celelalte degete cu unghii lungi pe care se căţăra până

în creştet pentru a-şi da drumul în mijlocul ochilor afundaţi

în orbite .

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Cu tălpile goale pe pământul rece alerg şi te caut pe tine , iubire .

Te caut pe străzi , te caut în parcuri , te caut în copaci , în iarbă ,

în gingaşele flori , te caut în aerul pe care îl respir , în stropii de

ploaie , te caut scurtând cerul cu privirea , în mulţimea de oameni

te caut . Bat la poarta sufletului meu şi cu emoţie aştept să-mi

răspunzi . Mă strigi de undeva şi mă chemi , mă strigi de peste

tot şi de nicăieri . Unde eşti ? Unde eşti ? Nu te văd , nu te aud ,

nu ştiu cum să ajung la tine . Am obosit căutându-te .

Mă aşez în câmpul cu flori , în iarba moale şi simt cum adierea 

vântului îmi mângâie faţa tristă , ochii din care curg lacrimi

formând un şirag de mărgăritare . Vântul îmi trece prin părul

lung asemeni unei mâini ce parcă ar vrea să îl mângâie .

Te aştept .... aştept să mă găseşti , sunt aici .... sunt aici !

Într-un labirint în care singură şi de bună voie am intrat fără

să mă gândesc vreodată dacă mai pot să ies . Îmi şoptesc că da ,

dar nu strig în gura mare . Aş vrea să am aripi să pot zbura .

Să mă înalţ sus , cât mai sus , să pot atinge cerul cu mâna .

Să pot atinge soarele , luna , stelele în cerul senin de vară ,

să pot ţine în palmă steaua care îmi zâmbeşte de câte ori 

ne privim şi care mă însoţeşte în nopţile singurătăţii mele 

şi mai apoi în dimineţile unui timp numit Azi .

Un Azi când eu ar trebui să mulţumesc , un Azi când eu 

ar trebui să primesc bucuria acestui Azi . Un Azi când trebuie

să-mi spun rugăciunea , când trebuie să eliberez frumosul

din mine , bunătatea , blândeţea , răbdarea , toate adunate

într-un buchet numit iubire . Azi când Dumnezeu îmi zâmbeşte ,

mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile acestui Azi , ca apoi

copleşită să îmi aşez capul în palmele lui şi îl rog să-mi ierte tot

ce i-am greşit acestui Azi .

Mă întorc înlăuntrul meu şi intru în fiecare cămăruţă a sufletului . 

În cămăruţa tristeţii unde depun lacrimile mele în cupa deja plină ,

în cămăruţa dorinţelor unde las o nouă şi în acelaşi timp o veche

dorinţă . Apoi , cu paşi timizi , intru uşor de parcă n-aş vrea să

deranjez , în cămăruţa iubirii  de unde cu sfială mă priveşte o gingaşă

copilă . O strâng cu drag în braţe îndemnată de ceva ce doar eu simt 

să-i cer mereu iertare . Ies din lăuntrul meu şi mă izbesc de realitate .

O realitate dură , o realitate unde mă simt singură , unde sunt singură ,

unde nu am protecţie , unde nu ştiu încotro s-o apuc , unde nu am direcţie .

Aştept ca din cerul albastru ceva magic să vină spre mine .

Nu ştiu cum , nu ştiu de ce , dar într-o zi ştiu că voi zbura . Nu-mi este frică ,

nu ştiu cum .... nu ştiu de ce .... Mă simt împovărată , dar încă mai aştept

ca ceva magic din cerul albastru să vină spre mine şi când va veni , voi fi

eliberată din temniţa gândurilor , a aşteptărilor , a speranţelor deşarte ,

a dorinţelor neîmplinite , a singurătăţii şi a luptei cu mine , a temerilor

şi a răului . Atunci voi fi doar eu , voi fi uşoară şi voi putea să zbor .

Voi zbura .... Iubire , viaţa mea va fi o mare aşteptare de tine .