Christos a înviat !

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.

Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz

Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .

Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului

Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,

De pleoape deschise , de priviri împopoţonate

Cu semne de întrebare .

Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,

Uscăţive coloane resemnate .

Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare

Atunci când tălpile au auzit drumul .

Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .

Câte rămâneri în urmă vor fi ?

Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....

Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,

Uneori se aşterne o linişte deplină ,

Să fie muntele de vină ?

Dinspre el o voce caldă şi duioasă

Îmi spune că sunt frumoasă 

Şi cumva o mână simt pe frunte

Ce îmi alungă grijile mărunte .

Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,

El mă îndeamnă să las a lumii plăcere

Să-i urc vârful înalt fără frică 

Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .

,,Hai vino la mine , departe de lume ,

Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,

Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,

Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri 

Şi te voi iubi în anotimpuri 

Şi-n plus încă o vară'' .

E atât de altfel această ninsoare .....

O mână a tras de o bucată de cer

Pe unde curge albul pur fără cruţare ,

Ninge rotund cu colinde din eter ,

Cu dorinţe ce se topesc în palme 

Când iarna se cuibăreşte-n calendare .

Ninge fără grabă şi albul spre el te cheamă

Să ţi se aşeze pe pleoape , pe tâmple ,

Pe sub paşi , pe inimi rebele .

Ninge cu doruri de anii trecuţi ,

Cu doruri din alte lumi şi cu uitare ,

Cu rugi şi cu iubiri de sfinţi ,

Cu aripi de îngeri şi cu iertare .

Această ninsoare e atât de altfel ....

Pe o margine de cer

Se cântă Leru-i ler .

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

Ştii tu despre trupul meu mic şi plin de viaţă ,

Despre jocul mâinilor mele ?

Despre degetele lungi trecute prin păr alintându-l ,

Despre mângâieri uşoare în urma cărora prind contur ?

Ştii tu despre ce scriu eu în dimineţi ? Ştii tu să mă citeşti ?

Ştii că-mi plac apusurile rotunde 

Şi răsăriturile pe care doar eu le văd în culori ?

Că îmi plac văzduhurile şi cerul şi primăvara

Când îmuguresc pe trup gol de copac , ştii ?

Dar despre faptul că am făcut echilibristică 

Pe un fir subţire nevăzut 

Şi cum doar eu ştiu să mă plimb prin nori , ştii ?

Cum mă sărută ploaia şi mă dansează ,

Cum paşii mei răsună în urechile pământului .

Despre asta ştii ?

Ştii tu râsul meu copilăresc , cum cânt , 

Cum privesc pe sub pleoape , cum mă prostesc ?

Că sunt încă copil în inimă ,

Spune-mi , ştii ?

Din gând alb petale de crin se desprind

Plutind spre inimi a mirare .

Raze de lumină în cerc de drag ,

Emoţii până la pământ se-nchină .

Priviri în zări pierdute ,

Căutări în albastru regal .

Mâini unite în cerc de verde ,

Zbateri de aripi la capăt de lume .

Zvâcniri de culori ,

Inimi pătrunse de roşu curbat ,

Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,

Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .

Plutiri de puf în păpădii ,

Armonii ţesute în seri blânde .

Sferă de lumină în dar ,

Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,

Adâncuri rostogolite .

Clipe tremurânde ,

Secunde ale aşteptării

Şi multă , multă atingere

De gând alb plutind spre inimi a mirare .

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Eu nu simt, tu nu simți

Cum fulgi de plastic, primăvara, cad pe ziduri de beton

Și geamurile sparte privesc

Drumul solitudinii, privind pereții celuilalt de carton,

Considerând victoria lor aparte.

Eu nu simt, tu nu simți

Cum fulgi de plastic cad pe sticle de neon

Și, prin crăpăturile lor, urmăresc

Pieirea călcată spastic de statui din nailon

Cu zâmbete și surâsete printre frânturi.

Eu simt tu simti

Cum caldura este o amintire

O iluzie care străbate

O sita a mintii

A sperantei

Dorintei

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte 

Dă-ne nouă pâinea 

Cea de toate zilele.

Ajută-ne Doamne să ne îndreptăm 

De la fapte rele

Ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne 

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea 

Sub povara Ta.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.