Te-aș blestema
Amintiri private, cu uși închise 🚪
Dragoste cum vezi numai în vise 🪄
Suflete pereche după o noapte împreună 🫂
Dar ne-am mințit înainte ca soarele să apună 🌅
Diluez dorul cu alcool, tăcerea eu o beau 🍾
Doua pahare… la al treilea te văd mereu 🍷
Mă sufoc, dar încerc să nu disper ☄️
Parfumul tău ca un blestem pe piept apasă fără aer 💨
Strig un suflet rece, în inimă e doar gol 🫙
Mă sting ușor , mă dor și cuvintele pe rol 🎭
Zi după zi, număr zile-n șoaptă 👄
E de parcă nu te-aș fi iubit vreodată 💔
Cum te-am iubit, nici tu, nici în altă lume
Nu vei găsi, … nici în flăcări nici în spume 🔥🌊
A mai trecut o zi, dar rana nu-i închisă 🔐
În caz că ți se face dor, las ușa deschisă 🔓
Cât te-am iubit, ai să înțelegi cândva ⏳
Că ai plecat, sper că nu vei regreta 🚬
Visele cu tine mă mai liniștesc 🥀
Te-aș blestema… dar încă te iubesc ❤️🩹
Poems in the same category
Jumătate
Clopotele bat la 9 jumătate
Exact la ora la care te simțeam cel mai aproape
Precum Afrodita aștepta iubita-și primăvară
Uitând subit de-a iernii lungi povară.
Clopotele bat la 9 jumătate
Exact când doar praful mai avea greutate
La fel cum mă prindeai cândva ușor de mână
Și-mi jurai eterna-ți iubire păgână.
Clopotele bat la 9 jumătate
Exact când vocea ta venea din altă parte
Și, distras, vedeai prin mine-n înstrăinare
Surzind la a mea disperată chemare.
Clopotele bat la 9 jumătate
Exact la ora la care te vedeam cel mai departe,
Dar eu eram în urmă cu jumătatea de oră la care m-ai părăsit.
Clopotele bat – de fapt – la 10 fix.
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Cercetașa
Parc-aș vrea să-ți spun ceva,
Dar din răsputeri mă abțin
Ca pentru tine, dragostea mea
Să nu se frângă asemeni petalelor de crin.
Și cât de mult mi-ar fi plăcut,
Odată să te fi avut;
Odată să-mi fi fost șoptit un cânt,
Cu al tău dulce sărut blând.
Aș fi dorit, un vis să am,
Să ne fi plimbat sub frunzele prinse de ram;
Lumina feței tale să reflecte în ele
Dorința de tine care astăzi piere.
,, Uită nostalgia" în spaniolă
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
¡Olvídate de la nostalgia!
La lágrima de la nieve entre las campanillas.
Siempre tiene un propósito,
Es un eco del invierno que ha pasado,
Lo que ya no despierta un sueño perdido.
Olvídate de la nostalgia,
¡No más lágrimas!
siempre canta
¡Tu primavera!
Olvídate de la nostalgia
pasado,
canta alegria
Que nos conocimos.
Un viejo amor deja recuerdos,
Pero también abrir caminos a nuevos amores.
El sol aparece a veces sonriendo.
Olvídate de la nostalgia,
no hables de ella
Y de ojos azules
¡Limpia tu lágrima!
Olvídate de la nostalgia,
Es un tema pasado,
canta alegria
Que nos conocimos.
Olvídate de la nostalgia,
¡No más lágrimas!
siempre canta
¡Tu primavera!
Olvídate de la nostalgia,
no hables de ella
Y de ojos azules
¡Limpia tu lágrima!
Y de ojos azules
¡Limpia tu lágrima!
Olvídate de la nostalgia,
¡No más lágrimas!
siempre canta
¡Tu primavera!
Olvídate de la nostalgia
pasado,
canta alegria
Que nos conocimos.
¡Olvídate de la nostalgia!
Totuşi
Si chiar de-ar fi ultima zi a noastra
Si chiar de insusi soarele s-ar stinge
M-as aseza cu calm, la masa, acasa
Si gandul tot la tine mi s-ar duce
Ti-as scrie, cred, tot ce-am simtit vreodata
Chiar de sunt ganduri bune, ori sunt rele
Si chiar de n-o mai fi ca altadata
N-as regreta nici momentele grele
Si chiar de-ar fi pe dos sa se rastoarne globul
Si chiar de-o fi sa nu ma recunosti
Si chiar de-ai fi regina, iar eu robul
Si chiar de-am sta pe prispa, ca doi mosi-
Ti-as povesti de noi. Chiar dac-uneori pare
Ca poate-i de prisos, ori dac-ai vrea
Am sta-n lumina soarelui, la mare
Eu sa-ti mana ta, tu pe a mea
Si chiar de-n alta viata straini iarasi am fi
Si chiar de n-am fi oameni, ci-animale
Te-as cauta prin lume, pe campuri pustii
Si sunt convins ca as gasi o cale-
M-oi duce de-unul singur in pustiu
Imi voi fi-nvatat lectia.
Si chiar de m-oi trezi apoi, tarziu
Ca am gresit directia-
As sta. As incerca sa uit, dar n-as putea
Si nu m-as minti iarasi, ca-n trecut
As mirosi o floare, o lalea
Si m-as gandi la ce as fi putut
Sa fac mai bine, sa-ti fi fost pe plac
Si totodata sa-mi fi fost si mie
As trece peste orice gafa, orice trac
Chiar de-or fi fost doar una, ori o mie.
Chiar daca noi de la inceput ne stim
De cand au inceput spatiul si timpul
Uneori preferam sa ne mintim
Si nu dansam, chiar daca simtim ritmul
Si uneori ma prefac ca sunt surd
Si chiar imi pun mainile la urechi
Incerc sa-ti spun ce simt printr-un cuvant,
Un cuvant rasucit, pribeag si vechi.
Si ma gandesc ca poate-ar fi mai bine-
Sa nu mai spun nimic. Caci prin cuvinte
N-as putea niciodata sa-ti explic
Cum ma faci sa ma simt. Cum nu imi vine
Pofta de nimic, cand am pofta de tine
Si cum ma faci cumva din om, neom
Si poate ca in locul unor rime
As prefera sa fim... atom langa atom.
Cuvintele... nu mereu imi servesc
Si par, pe-alocuri, c-ar fi-mpotriva mea
Oricat le-nvart, le-mbin, le plamadesc
Nu pot pe-antregul sa iti spun ce-as vrea.
Spun cerului o ruga, o dojana
Si Doamne, daca intr-adevar existi
Oare-am cerut prea multe? Spune-mi, Tata
De ce ma vrei tu singur si piezis?
Caci fara ea totu-i lipsit de sens.
Si de nu-i ea, altele sa nu fie.
Doar spune-mi pana unde-am de mers
Cat sa cutreier lumea ca-o stafie?
Chiar nu e evident? De ce-ai nevoie?
Si cate nopti la rand mai vrei sa pierd?
Da-mi cerule macar o data voie
Si chiar de-o sa ma ierti, eu nu te iert.
Da-mi voie sa invat ce e iubirea
Si da-mi macar putin, cat sa-nteleg
Chiar de uneori neg, asta mi-a fost menirea.
Ca langa ea sa-nvat ce-i omenesc
De nu esti de acord, sa taci pe veci
Nici chiar tu insuti nu ai intelege
Intruchipeaza-te din nou si treci
Prin ce trec eu, asa-numite rege.
De regi, ciocoi si dumnezei, lehamite.
Cand ea mi-e si amurg si rasarit
De vei avea curaj, inhama-te
Si sufera cat eu am suferit.
Macar pe jumatate, si-intelege
Ca nu esti absolut. Nici chiar pe jumatate
De nu o fi asa, iar sa te lege.
Din iubire se fac cele mai mari pacate.
De il sfidez pe El. Sfarsesc in iad?
Durerea asta nici nu se compara.
Caci daca eu pe tine nu te am
Pot s-am orice, ca n-am nimic. Si daca
Mor de sete, fii-mi tu apa.
Si de merg la razboi fii-mi tu spada.
De ce sa lupt, ma-ntrebi? Si care-i scopul?
Vreau sa invat sa fiu om. Pentr-o fata.
Chiar daca nu mereu ce e uman
E la fel de-omenesc
Imi asum riscul cand iti spun:
Te voi iubi. Te-am iubit. Te iubesc.
Other poems by the author
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
24 octombrie
O ultimă clipă îmi doresc
Să mai simt bătăile inimi tale
Doar puțin în ochi să te mai privesc
Întinsă pe un pat de petale
Pentru încă o zi să te vezi prin ochii mei
Mai vreau un ultim sărut
Mai vreau să-mi spui măcar odată că mă vrei
De-ar mai fi o clipă de început
O ultimă clipă să-ți pun zâmbetul pe buze
Să mă mai iubești măcar puțin încă odată
Promit să nu-i las să ne acuze
O clipă acum nu altădată
Nopțile întregi mi-s pline
Mai vreau o ultimă clipă o ultimă dată
Doar cu amintirile cu tine
Iubire să nu te mai las niciodată
O ultimă clipă să-ți spun că îmi e dor
Doar o noapte aș mai vrea
În brațele tale să mai simt puțin fior
Dragostea să nu fi fost un trandafir ce pierea
Cum mă simt
Mă simt ca un ghimpe în picior
Goală și învechită în interior
Mă simt ca una singură pe lume
Făcută cioburi fără nume
Mă simt ca ultima picătură din pahar
În ziua nunți nedoritul dar
Mă simt uitată-n întuneric
Închisă vie in sufletul cadaveric
Mă simt ca un lucifer
Urât de lume și durere ofer
Mă simt ca o culoare ștearsă
O pictură aruncată și arsă
Mă simt înfiptă de-un cuțit la spate
Ca florile rupte în vază uscate
Mă simt strâns apucată de gât
Ca un biet copil amărât
Mă simt de tot orfană
Ca o regină fără coroană
Mă simt ca o moarte
Lumea fuge de mine departe…
Mă simt …cum mă simt …
Pe tine cine te iubește
Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie
Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe
Vocea din umbră sângerie îi vorbește
Pe tine cine te iubește ?
Gânduri diabolice o împânzesc
Inima țipând în interior lacrimi trezesc
Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește
Pe tine cine te iubește ?
Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele
Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele
Urletul morbidității inima-i albește
Pe tine cine te iubește ?
Trăgând de ea și rupând-o în bucăți
O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți
Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește
Pe tine cine te iubește ?
Drumul în jos
Sângele ce-mi arde-n trup
La cord n-a mai ajuns…
Sufletul din mine eu îl rup
Spre iadul de sub cer eu am pătruns
Mii de cugete jos din suflet lăcrimau
Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…
Într-o mare de sânge se-afundau
Urletele lor nemurirea inundau
Agonia și chinul lor mă sufocă
Ghiarele putrede tot mă dislocă…
Mă trag tot mai jos spre nemurire
Unde nu mai există cale de ieșire
Las în urmă suferință, jale
Și memorii ce-au fost odată reale…
Toți mă uită nu-și mai amintesc
De trăirea mea pe plaiul pământesc.
Mort
Nopțile-mi sunt amare
Sufletu’- i pătat și înghețat
Lăsându-mi chipul să zboare
Rămânând doar trupul schițat
Un tablou în negru pictat
Umbre cenușii răscolind în fundal
Un junghi în piept am gustat
Întregul trup devenind pal
Cerul prăbușit mă nimici
Zdrobindu-mi oasele , un răgnet
Strigoi în jurul meu căzând anemici
Acum durerea-i doar un sunet
Sufocându-mă în nevoia după viață
Închisă, trasă în bezna din mormânt
Corpul legat îmi e doar cu o ață
Dezgropănd găsesc doar un veșmânt