Amorul unei poete

Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul

Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri 

Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său 

Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii 

A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare

Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,

Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?

Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,

Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.

Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,

O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.

Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,

Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.

Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,

Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.

"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,

Și orice vis al meu devine efemer.

Mă pierd sub greutatea acestui amar,

Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.

Ce crimă ascunsă port în ființa mea,

De mă lasă toți să cad în uitarea grea?

Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,

Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.

Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,

Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.

Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,

Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.

Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,

Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.

Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,

Că undeva, departe, există un vis:

Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,

Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.

Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,

E flacăra care nu s-a pierdut.

Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,

Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.

Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,

Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.

Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,

A pus pe hârtie un dor neajuns.

Ea, muza care n-a știut vreodată

Că-i port în suflet o flacără curată,

Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,

Un drum pe care cuvintele sunt tale.

Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,

Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta

Să fie rostită, să fie cântată,

Durerea ei mi-a fost însemnată.

Din umbra ei s-a născut o lumină,

Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.

Fără să știe, ea m-a aprins,

Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.

O fi fost reală, un vis sau un fum?

O iluzie pierdută-n al vieții drum?

Nici nu contează, căci eu am simțit,

Și-n scrisul meu, ea n-a murit.

Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,

O parte din tine în mine e cusută.

Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,

O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.

✨Trecerea vieții..✨

Trec clipele ca valul lin,
Și viața curge-n al său rost,
În urma noastră lasă-un spin,
Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,
Și-n suflet strângem dor nestins,
Uităm că timpul ne-a lăsat
Doar amintiri ce pier în vis.

Adunăm aur, strângem faimă,
Dar ce rămâne e iubirea,
Nu-i loc pe drum pentru o haină,
Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,
Să prețuim ce-avem sub stele,
Căci Cerul ne va dărui
Lumină-n loc de drumuri grele.

_________________________________________
✍️A.A.-Aga Andreia ✨

Mulțumesc că ești cu mine 

Și că mă iubești ,

Aveam nevoie de tine 

Și ai apărut de nicăieri ,

Îmi pierdusem orice speranță 

Că voi găsi pe cineva ,să mă iubească ,

Așa cum sunt eu, ciudata,

Aveam nevoie de tine, in viața mea ,

Să o faci mai frumoasa ,

Să simt cu adevărat ce e iubirea.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Știi?...nu era nicicând un cer mai frumos

Decât acela cu al tău vin la apus

Cu el fiece clipă se transforma în roz

Nu știu vreodată, de ți-am spus!

Parfumul lui, al inimii săgetător,

Mă îmbăta cu gustu-i fermecător 

Mă topea usor precum o candelă sub soare

Păcat...l-ai interzis...și am pierit precum o lumânare.

Încă-mi mai curge prin vene, ca un râu de dor

Și îmi alină sufletul în tăcerea-ți adâncă 

Mă mistuie ca într-un foc uneori

Când îmi reînvie parfumu-i ca o umbră...

Azi doar mă sting ușor sub umbra pașilor tăi

Și visul mi se risipește în tăcerea unei așteptări 

Înapoi nu vrei să mai privești nicicum

Să mă lași "clientul premium " să rămân...

Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri

Nu știu! E real, vis sau amintiri?

Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!

Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu? 

Mă trezesc singur pe pustii uitate, 

Adieri calde dau viață pășunii-izolate,

Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate

Sub soare, în valuri, curat străluce,

Încât aurul a rugină aduce. 

Nu poate fi vreun Empireu, 

Căci M-a izgonit și din Antreu,

Dar mai divin se simte locu-n suflare,

Ce mă topește-n amor cu văpaie. 

Un soare ca Deus mă orbește cu amor,

Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,

Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,

Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor. 

Timpul se spânzură, Universul se prăbușește, 

Buzele-i moi suflarea-mi oprește,

Orice urmă de viață-mi sfârșește, 

O nouă existență de-a pururi ne unește. 

Cerul se topește, pășunea se înalță, 

Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță, 

Se varsă limpede-n a lui iris divin,

Precum suflarea-i pură pe deplin. 

Râsu-i melodios, simfonia perfectă, 

Privirea-i luminează un sincer amor,

Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,

Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor. 

Alergăm râzând în apogeu de fericire,

Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,

Uităm de tot, știm doar iubire,

În Cosmos am rămas noi doi. 

Ne rostogolim pe iarba fină,

Pânză de cașmir, 

Îi simt trupul, catifelat trandafir,

Capu-l culc unde pieptu-i se termină. 

Trec zile, trec nopți,

În brațe-i voi sta-n veci,

Ne-ngână stele, ne îngână toți,

Căci li-s dragostele seci. 

Nicicând nu se sfârși amorul,

Nu-i fantezie, nu e vis,

Iubirea nu-și va lua zborul, 

E mai mult ca-n Paradis. 

O eternitate vom petrece împreună, 

Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,

Lasă Moartea să apună, 

Să-și găsească altă-nfățișare. 

Sub mângâieri și cântece adormitoare,

Închid ochii și-l sărut cu sete,

Nimic, nici Deus nu va să ne separe,

Amorul nostru-i fără moarte!

Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,

Doar clipa-n care te-am zărit,

Pe-o bancă-n parc, să se repete

De s-ar putea la infinit.

Nu vreau averi să-mi dea defel,

Doar ziua când te-am sărutat,

Sub un salcâm în miez de mai,

Să se reîntoarcă neîncetat.

Şi nu vreau gloria cea deşartă,

Doar vara-n care te-am iubit,

La malul mării lângă valuri,

S-o retrăiesc la nesfârşit.