Suspin rece și avid

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate 

Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană 

Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător

Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană

Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă

Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător

Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman 

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,

Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici, 

Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,

Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui

El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,

O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,

Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,

În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței

În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,

În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,

Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,

Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea

Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,

Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,

Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,

Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei

Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,

Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,

Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,

Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată

îți place parul meu buclat

îl adori, asa ai soptit

ultima oara cand te am privit

ultima oara cand te am avut

ultima oara cand te am simtit

într un colt din camera, pe podea

stau si ma întreb oare

a cui a fost vina

a mea ca ti am crezut in vorbe

a ta ca mi ai dat aparente false

Îmi este greu sa plec, încă caut alinare si știu

ca în brațe la tine nimic nu doare

doar ca brațele tale nu le mai simt,

este o distanta intre noi si ma întreb..

Ce te ține pe loc.. oare eu am gresit?

Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva

E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa

Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând

Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite 

Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome 

În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată 

În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu

M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,

Un trup cariat în brațele tăcerii,

Între chinuri mă pierd,

Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,

Rechinii nu văd—nu pot să vadă—

Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.

Ei mă privesc cu ochii lor stinși,

Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,

Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,

Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,

Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,

Într-o mare de vise moarte.

Ei mă doresc călcată în picioare,

Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,

Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,

Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.

Mă lupt pentru fiecare respirație,

În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,

Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.

Am ajuns să uit cum e să râzi,

Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.

Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,

Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,

Eu sunt încă o flacără.

Chiar dacă nu mă vede nimeni.

Chiar dacă nu mă auziți,

Eu exist.

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.

A fost o vreme când numele tău

Era ars în pielea mea ca un jurământ.

A fost o vreme când mâinile tale

Erau răspuns la orice cuvânt.

Dar timpul a șters, dar timpul a stins,

Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.

Acum ești un nume, o umbră subțire,

Un fum ce s-a dus, o veche amintire.

Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,

Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.

Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,

E pentru că eu am ales alt cuvânt.

A-nceput din nou furtuna blestemată,

Tot ce-a fost frumos se pierde-n ceață,

Peisaje de primăvară se îneacă-n gheață,

Nici sub pământ nu scap de viscolul de la suprafață..........

Este din ce în ce mai rece la mine-n suflet,

De pe chip mi s-a șters orice urmă de zâmbet,

E rece, e rece și simt că mor,

Mor încet de al tău apăsător dor,

Fără tine n-am speranță la viitor,

Fără tine sunt un simplu muritor.......

N-am cum să scap din această furtună,

Nu se oprește dacă nu suntem împreună,

Nu se oprește dacă nu mă iei de mână,

Nu se oprește dacă nu-mi șoptești la ureche noapte bună....