Poems in the same category
Prima fata
Privirea ei, ochii albaștri
Parca cerul îmi zâmbea
Si șopteau mereu într-una
Nu ma uita, nu ma uita
O zi trecea, alta venea
Focul, mai tare ardea
Și povesteau și își spuneau
Nu ma uita, nu ma uita
Ea perfectă, el nu prea
Avea vicii ce-l oprea
Insa focul nu înceta
Ea îl uita, el aștepta
Ani insa au trecut
N-a fost asa cum au vrut
Ea sa dus, el n-a stiut
Ca îl uita, dar aștepta
Vremea lor a și apus
Nimic nu-și mai aveau de spus
Ea fericită, el nu prea
Ea îl uitase, el murea
Numai tu
Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
Sa pot...
Sa pot timpul să-l întorc
Înapoi sa te aduc,
Nu știu cât de mult as vrea
Sa-ti arat cât m-a durut...
M-ai anulat în mii de feluri
Mi-ai rupt sufletu-n bucăți
Zeci de cioburi strang si-acum
Au fost multe... sa adun...!
Mie mi-a scăzut puterea
Nici măcar nu mai gândesc
Sa iti vindec neiubirea
Nu-i văd rost să mai încerc...
Sa pot timpul sa-l întorc?
...Azi nu mai e o soluție.
Nu vreau decât sa mai pot
Să ma pierd de orice emoție...
Sa pot timp cu noi sa am
Cred ca nu ar fi de-ajuns...
...În gând incă te mai am
Tu ma vezi și... unde nu-s!
Buze arse
Știu, timpule,
Ai ars și tu în așteptare,
Ai scotocit în flăcări de mult aprinse.
Ai obosit și m-ai predat.
Pe el l-ai luat și mi l-ai dat.
Acum ce fac eu,
Căci buzele îmi plâng,
Iar rațiunea mi-e străpunsă.
Fior retras și neaprins
Se strânge-n vene,
Se duce-n noi.
Mi-ai mai trimis și soarele,
Buzele sa mi le-nmoaie,
Un pic de dor să simtă ele,
Când pașii lui mă lasă-n urmă.
E așteptarea cruntă-ntr-ale mele buze.
Tu vii și doar le privești.
Tu stai și doar le reții.
Buzele-mi ard,
Tu nu le stingi.
Ele încă ard,
Devin cenușă.
Pustiu...
Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.
Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.
Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...
Prima fata
Privirea ei, ochii albaștri
Parca cerul îmi zâmbea
Si șopteau mereu într-una
Nu ma uita, nu ma uita
O zi trecea, alta venea
Focul, mai tare ardea
Și povesteau și își spuneau
Nu ma uita, nu ma uita
Ea perfectă, el nu prea
Avea vicii ce-l oprea
Insa focul nu înceta
Ea îl uita, el aștepta
Ani insa au trecut
N-a fost asa cum au vrut
Ea sa dus, el n-a stiut
Ca îl uita, dar aștepta
Vremea lor a și apus
Nimic nu-și mai aveau de spus
Ea fericită, el nu prea
Ea îl uitase, el murea
Numai tu
Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
Sa pot...
Sa pot timpul să-l întorc
Înapoi sa te aduc,
Nu știu cât de mult as vrea
Sa-ti arat cât m-a durut...
M-ai anulat în mii de feluri
Mi-ai rupt sufletu-n bucăți
Zeci de cioburi strang si-acum
Au fost multe... sa adun...!
Mie mi-a scăzut puterea
Nici măcar nu mai gândesc
Sa iti vindec neiubirea
Nu-i văd rost să mai încerc...
Sa pot timpul sa-l întorc?
...Azi nu mai e o soluție.
Nu vreau decât sa mai pot
Să ma pierd de orice emoție...
Sa pot timp cu noi sa am
Cred ca nu ar fi de-ajuns...
...În gând incă te mai am
Tu ma vezi și... unde nu-s!
Buze arse
Știu, timpule,
Ai ars și tu în așteptare,
Ai scotocit în flăcări de mult aprinse.
Ai obosit și m-ai predat.
Pe el l-ai luat și mi l-ai dat.
Acum ce fac eu,
Căci buzele îmi plâng,
Iar rațiunea mi-e străpunsă.
Fior retras și neaprins
Se strânge-n vene,
Se duce-n noi.
Mi-ai mai trimis și soarele,
Buzele sa mi le-nmoaie,
Un pic de dor să simtă ele,
Când pașii lui mă lasă-n urmă.
E așteptarea cruntă-ntr-ale mele buze.
Tu vii și doar le privești.
Tu stai și doar le reții.
Buzele-mi ard,
Tu nu le stingi.
Ele încă ard,
Devin cenușă.
Pustiu...
Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.
Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.
Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...
Other poems by the author
HOINAR
M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...
Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...
Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...
AICI
Aici nu mai locuieşte nimeni...
corăbiile cuceritorilor s-au scufundat de mult,
catarge înalte nu vor mai atinge niciodată cerul ochilor mei...
Doar negre epave cu ecouri grave
de biserici, în care moartea se roagă
în fum albăstrui de tămâie,
îşi învolbură-n-spre lumină
zdrenţele mării mele tulburate
de vise, de-aşteptări, de speranţe, de nori...
Aici nu mai e nimeni,
nici măcar eu nu mai sunt...
Golul lunii se cască,
urlând spre stele
ce nu mai sclipesc
visele, aşteptările, speranţele şi norii...
Norii mei.
CIRESI
Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...
Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...
Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...
COPACUL TRIST
Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…
Sunt singur şi atât de trist...
Nu dorm aproape niciodată.
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,
Ca cel de dăruire-ntreagă...
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!
Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,
Să ard, ca rugul pentru Tine...
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,
Să mă renasc în calm de mare...
Căsuța vecinilor mei
Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate.
În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice.
Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...
Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.
Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.
Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.
Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii.
Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă.
UITĂM
Uităm să privim la păsări și flori,
La cerul cu nori, la soare și stele,
Uităm să iubim lumina din noi,
S-o lăsăm să răzbată prin piele...
Uităm, mult prea des, uneori,
Să citim, să cântăm, să zâmbim,
Către pomii ce înalță-nspre nori,
Senine troițe ce se roagă sublim...
Uităm că prin venele noastre,
Fără grabă, curge aur lichid,
Uităm că din noi, câmpiile vaste,
Către cer, subtil, se deschid...
Uităm că zburăm fără umbră,
Uităm că pășim fără pas,
C-am sorbit din pocalul cu ambră,
Până când nimic n-a rămas...
Uităm că pe frunte ne stă înscris,
Haloul ființelor caste,
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...
Să uităm, stă în firea umană,
Să iertăm, mai aproape de zei,
Suntem îngeri ce coboară în strană,
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...
HOINAR
M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...
Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...
Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...
AICI
Aici nu mai locuieşte nimeni...
corăbiile cuceritorilor s-au scufundat de mult,
catarge înalte nu vor mai atinge niciodată cerul ochilor mei...
Doar negre epave cu ecouri grave
de biserici, în care moartea se roagă
în fum albăstrui de tămâie,
îşi învolbură-n-spre lumină
zdrenţele mării mele tulburate
de vise, de-aşteptări, de speranţe, de nori...
Aici nu mai e nimeni,
nici măcar eu nu mai sunt...
Golul lunii se cască,
urlând spre stele
ce nu mai sclipesc
visele, aşteptările, speranţele şi norii...
Norii mei.
CIRESI
Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...
Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...
Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...
COPACUL TRIST
Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…
Sunt singur şi atât de trist...
Nu dorm aproape niciodată.
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,
Ca cel de dăruire-ntreagă...
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!
Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,
Să ard, ca rugul pentru Tine...
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,
Să mă renasc în calm de mare...
Căsuța vecinilor mei
Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate.
În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice.
Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...
Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.
Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.
Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.
Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii.
Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă.
UITĂM
Uităm să privim la păsări și flori,
La cerul cu nori, la soare și stele,
Uităm să iubim lumina din noi,
S-o lăsăm să răzbată prin piele...
Uităm, mult prea des, uneori,
Să citim, să cântăm, să zâmbim,
Către pomii ce înalță-nspre nori,
Senine troițe ce se roagă sublim...
Uităm că prin venele noastre,
Fără grabă, curge aur lichid,
Uităm că din noi, câmpiile vaste,
Către cer, subtil, se deschid...
Uităm că zburăm fără umbră,
Uităm că pășim fără pas,
C-am sorbit din pocalul cu ambră,
Până când nimic n-a rămas...
Uităm că pe frunte ne stă înscris,
Haloul ființelor caste,
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...
Să uităm, stă în firea umană,
Să iertăm, mai aproape de zei,
Suntem îngeri ce coboară în strană,
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...