EU, TU...

Nu-i vorba de noroc, de basme sau fragmente,

Să nu mai zic de vrăji sau de blesteme.

Ci de iubiri la șemineu, privirile prezente.

De brațele ce fac să uiți de tot și de probleme.

De ochii pentru care ai așteptat o viață,

Și buzele ce îți hrănesc fluturii din stomac.

Parfumul pielii impregnat în suflet și pe față,

Și pieptul ce vindecă pulsul cardiac.

De cel ce te-nvelește când se face seară,

Și cel ce te iubește și cu 10 cojoace.

Cel ce îți face viața mai ușoară,

De cel pe care-l simți prin piele și-n torace.

De cel de care te-ai îndrăgostit ieșind la o plimbare,

Și cel cu care ți ai băut cafeaua.

Cel ce a reușit să te scoată din stare,

Și ați ajuns să împărțiți până și podeaua.

Iar spre final când liniștea se apropie,

Și nu știi care din voi va trage cortina.

Lași doar stările să îți bântuie retina,

Căci doar iubind poți face din toate utopie.

nu cedez

La nici un dușman.

Să ardă în foc.

dușmanul meu,

Arma să i se frângă

Sabia din mâini să-i cadă.

Să se sperie când o să mă vadă .

nu cedez la nici un dușman,

Gustul să-i fie amar,

În genunchi să cadă,

Când o să mă vadă,

Să-și ceară iertare,

Nici nu va face,acest lucru mare

Scânteiul din sabie a ieșit,

Precum focul s-ar putea căzut.

Nu cedez la nimeni,

Nici la un dușman.

Autor Zamurca Alina clasa 9 Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.

Este tarziu,s-a intunecat,

A mai trecut inca o zi.

Si ma gandesc neincetat,

Oare cand tu o sa mai vii?

Sunt singur, trist si ganditor,

Oare cand te-oi revedea

Si timpul e nepasator,

Se scurge lent,iubirea mea.

Vreau sa te ating,

Sa-ti simt corpul tau divin

Vreau durerea sa o inving,

Sa incetez ca sa suspin.

Incerc s-adorm,e in zadar,

De dorul tau innebunesc

Visez ca o sa te vad iar,

Oare-as putea,

Mai mult de atat sa te iubesc?

Tu înger bun te rog coboară 

Și liniște adu-mi în suflet, 

Te știu de la botezul sfânt 

Când har mi-ai dat să fiu poet. 

Acum când cad fulgii de nea 

Peste pământul plin de păcat, 

Tu te strecoară și-n casa mea 

Și fă-mă omul bun să fiu iertat. 

De vei veni pe fulg și pe la mine 

Să știi că îți voi spune o poveste, 

Despre iubita mea pamânteană 

Ce zi de zi mă rabdă,dar și iubește. 

Iar, de n-ai să vii în astă iarnă 

Te-oi aștepta oricând în viitor, 

De nu pe fulg, poate pe-o rază 

De soare, în al meu...dormitor. 

     Totuși îți spun...

Tu fulg de nea te rog nu-l aștepta 

Pe îngerul meu bun și protector, 

Că el nu este Sus și-aici cu mine 

Pe ăst pământ..Divinul veghetor!

Astazi sunt cu mintea cam departe

Speriat de ce ascund sub presul ei

Am incercat sa vad daca se poate

Din simplu muritor s-ajung la zei...

Ma urmareste insistent, in soapta

Ranjind haotic cand ma prabusesc

Imi da cate un strop de frumusete

Stiind din start ca n-am sa reusesc...

Departe sunt de mine si de toate

Precum un far uitat pe tarm pustiu

Privesc clepsidra ce timpul il retine

Si nu mai stiu, sunt zori sau e tarziu ?...

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori, 
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori, 
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos, 
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos... 

Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...

Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină, 
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină, 
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci, 
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci... 

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...

Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...

O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...

Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...

Am rătăcit ades în luminișul cu bujori,
Cu ochi încercănați de dor, (de-atâtea ori!), 
De dorul greu al minunatelor culori, 
Pe care, cu tristețe, le-am rătăcit în zori... 
Cătând pe ramuri doar petale de lumină, 
Am zăbovit un veac, în umbra lunii plină, 
Și-am cercetat palatele aflate în ruină, 
Să mai aud din nou aceeași muzică divină... 
Că numai șoapta ta din miezul nopților de vară, 
Îmi poate face inima, un pic, să mai tresară, 
S-o simt în piept că-mi tremură ușoară, 
Când mă privești așa, cum m-ai privit întâia oară...