EU, TU...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

    Nu știu drumul acesta unde va duce,
    Către care țărm, către care răscruce,
    Mult urcă și mai apoi drept coboară,
    Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
    
    Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
    În calea mea ai așezat obstacolele multe,
    Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
    Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
    
    Eu știu că drumul meu este continuu,
    De soare luminat și nu promiscuu,
    Dar uneori chiar este mult prea greu,
    Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
    
    Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
    Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
    Prea multe drumuri, prea multe piedici,
    Și-am obosit de mult prea multe predici...
    
    Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
    Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
    Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
    Sub soare plin, un bob de rouă efemer...

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Ce vrei să-ți spun când toate s-au cam spus,

Când vorbele ce-au trebuit să zboare s-au topit demul?

Crezi tu că dragostea ne moare,

De voluptatea trupului adoarme?

Sau poate o iubire adevărată să dispară,

Și să transforme bucuria noastră în blestemată dramă?

E dragostea ascunsă în sterpele plăceri,

Este iubirea și amorul fum,iluzii și scorneli?

Cum vrei să-ți spun că te iubesc etern,

Prin spirit sau plăceri?

Ce vrei să-mi ceri când te sărut,

Eu fiind pierdut în ființa ta demult?

Știi bine că îți aparțin ca liber al iubirii prizonier,

Prefer să mor decât să-ți pierd iubirea și infinitul tău mister!

(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ohh prea frumoasa mea iubită,

Blajină și delicată ca o căprioară,

Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă

Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,

În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?

Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,

Nu mi-ar fi fost trimisă mie,

M-am întrebat mereu...

De ce ?

Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri

Nu mi-ar zâmbi

Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...

Dar de la cine sau de ce?

Ce mai contează și ce-mi pasă mie....

Când stau în brațele iubitei mele,

Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!

(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)

Și atunci când în vis 

Sufletul m-a întrebat:

Ce-ți dorești tu de la viață defapt? 

Mi-am adus aminte de noi

Și de clipele frumoase,

De dragostea ce ne poartă 

Peste cele mai negre păcate.

Și i-aș fi răspuns deîndată 

Să îi spun tot ce mă lega de el;

Toate clipele frumoase 

Ce au rămas înfipte în el.

Totul semăna cu un cer deschis 

Frumos ca după o ploaie,

Cu roua ce atingea pământul 

După "clipe de infern".

Dar m-am trezit din vis 

Și nu te-am regăsit cu mine,

Te port în el doar ca să știi 

Că fără tine el s-ar rupe. 

Am vorbit și am sa vorbesc în continuare 

Căci acolo își găsește el alinare;

Cum și eu de altfel mă regăsesc cu tine 

Într-un loc în care nu m-aș fi gândit vreodată 

Dar care îmi aduce liniștea 

După ploaia asta "blestemată".

Ce-nseamna o iubire infinită...

Să fii urat și inima-ti să simtă,

Să fii lovit și să zâmbești: Îi e bine..,

Cuvintele săgeți să-ți fie

Și totuși, in ochi să ai lumini divine,

Să lăcrimezi de-atata pulbere

Ce glasul drag cu tunet pune

Peste onoarea ta,și inima-ti cea vie,

Și totuși, in suflet sa mai fie încă,

Înalta ca cerul, ca marea de adâncă, dragostea...

Aceasta-i o iubire infinită...

Dacă iubirea noastră de dor nebun

Ar fi sortită a se da spre sfârșit,

Aș sfida cerul, aș rupe pământul,

Doar ca să te găsesc dincolo, la infinit.

Iar de moartea va încerca să ne stingă,

Noi vom învăța să ardem veșnic,

O icoană de iubire va cuprinde-n mângâiere lină,

Ca un sfeșnic aprins în întuneric.

Când iubirea-i adevărată,

Nu cere permisiune să ardă,

Mistuie sufletul, îmbrățișează abisul,

Mai puternică decât timpul

Șoptește vântul prin frunze, îngălbenite nostalgii

Rătăcesc spre nicăieri confuze, ținându-și pașii vii

Șoptește vântul și-mi poartă spre suflet fiori

Amintiri în nuanțe de toamnă, din toamna cu noi...

Octombrie e gata și el... totul începe să moară 

Frunzele tot mai ușor se desprind de copaci

La fel cum te-ai desprins de povestea noastră 

Fără regret, fără un vin... neîmbrățișați...

Șoptește vântul prin ramuri și-mi mângâie părul 

Unei amintiri cu noi devin prizonieră îndată,

Mă dezleg repede să nu mă-mbrățișeze dorul

Că ceasul putem să-l întoarcem, timpul... niciodată.

Șoptește toamna pe alei... ce simt, cuvintele-s puține 

Privesc tăcută apusul în umbra unui nor

Șoptește vântul prin frunze ca o aducere aminte 

Că sunt mai frumoasă de când port visuri... ce dor.