CITIND ÎN OCHII TĂI ASEARĂ...

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

Uităm să privim la păsări și flori,  
La cerul cu nori, la soare și stele,  
Uităm să iubim lumina din noi,  
S-o lăsăm să răzbată prin piele...  
  
Uităm, mult prea des, uneori,  
Să citim, să cântăm, să zâmbim,  
Către pomii ce înalță-nspre nori,  
Senine troițe ce se roagă sublim...  
  
Uităm că prin venele noastre,  
Fără grabă, curge aur lichid,  
Uităm că din noi, câmpiile vaste,  
Către cer, subtil, se deschid...  
  
Uităm că zburăm fără umbră,  
Uităm că pășim fără pas,  
C-am sorbit din pocalul cu ambră,  
Până când nimic n-a rămas...  
  
Uităm că pe frunte ne stă înscris,  
Haloul ființelor caste,  
Uităm că Cerul, pentru noi, îi deschis,  
Și purtăm, cu toții, o rană sub coaste...  
  
Să uităm, stă în firea umană,  
Să iertăm, mai aproape de zei,  
Suntem îngeri ce coboară în strană,  
Să cânte etern, psalmul verdelui Rai...

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

Ai "simțit" vreodată cum unele lucruri, sau fapte, sau chiar oameni, se potrivesc, sau dimpotrivă, se resping ca niște piese de puzzle într-un  mare "tot" și că uneori îți dai seama de asta, ca și cum un fir de nisip auriu, - parte componentă a Marelui Plan, - îți strălucește în cale, suficient cât să întrevezi că nimic nu este întâmplător?

Cumva, lucrurile se așază, sau se tulbură, atât cât este nevoie să pună în mișcare forța motrice care se numește viață! Uneori, eu trăiesc, - cumva, Domnul mi-a dat acest "dar" -, această senzație, pe care o simt acut, ca pe-o tăietură adâncă în suflet, e ca și cum ceva din mine erupe la suprafață ca o lavă fierbinte, incandescentă, care se luptă cu carnea ce îi stă pravilă, lăsând în urmă-i o arsură care se vindecă greu, sau niciodată...

Această "povară" dulce, nu-mi îngreunează trăirile, ci doar mi le exacerbează către culmi de care îmi este în permanență dor să le ating, tânjesc permanent la tot ceea ce pare imposibil astăzi și care este doar inevitabil mâine. Și la momentul potrivit se-ntâmplă!

Vezi tu, atunci când "dimensiunile" existențelor noastre intră în coliziune unele cu altele, se intersectează, sau se suprapun, se întâmplă ceva care ne schimbă fără măcar să ne dăm seama. Asimilăm ceva din aceste interacțiuni, ceva care se depozitează în noi, ca mai târziu, să taie ambalajul atomilor și să erupă de pe orbitele lor, stârnind furtuni pe care nici nu le mai observăm, fiind prea plini de însăși complexitatea noastră, în fapt, nepercepând o realitate care se desfășoară în noi, prin noi, odată cu noi...

Microscopic, dacă ar fi să ne aplecăm și să analizăm aceste furtuni, poate că am vedea schimbările subtile ce s-au produs în alchimia propriei noastre ființe, și, mergând pe izvorul acestor fluxuri poate că am vedea cu celeritate profunzimea schimbărilor "doppelganger"-ului nostru de ieri, replicat la nesfârșit ca între două oglinzi.

Și toate acestea se întâmplă la momentul potrivit, murim astăzi ca să renaștem mâine; odată ce tragem draperiile peste ferestrele lumii și adormim, nici nu ne dăm seama că pielea cameleonică cu care ne-am culcat, are, atunci când ne trezim, altă culoare, altă lumină...

Înnoptăm în nebunia lumii, ca în zori de zi, sa respirăm ușurați aerul curat al cerului și să simțim căldura soarelui, altfel decât am făcut-o ieri. Ieri a rămas în amintirea noastră, mâine nu există. Suntem astăzi. Umbre trecătoare. Înnoiți. Înnobilați cu aripi noi. Gata de alte zboruri sau alte căderi.

Factorul poștal ajungea în sat cam odată la două săptămâni: din șareta lui trasă de un singur cal, coborau spre mâini nerăbdătoare și doritoare, tot felul de pachete. Colete legate cu sfoară, albe, cafenii, mari și mici, înscrise cu creion chimic. Și scrisori. Și o puzderie de vederi.

Toți, cu mic cu mare, cu sufletul la gură, făceam o gloată veselă în jurul factorului care-și împărțea comorile către fitecine, strigându-ne pe nume. Și imediat ce un nume era rostit, dintre noi se dezlipea o umbră, care însoțită de un mic chiot de bucurie, primea cu recunoștință pachetul. Destinatarul, fericit se retrăgea deoparte, cercetând curios pachetul: de la cine-o fi? Ce-o fi întrânsul? Ce zornăie acolo? O fi ajuns întreg? Și scrisoarea, oare ce vești aduce? bune sau rele?

Nu toți primeau pachete sau scrisori, și dezamăgirea era uneori mare, iar invidia pe cei care-au primit, și mai mare. Dar dintre toți, era o singura persoană din sat care primea întotdeauna cel puțin un pachet, Coana Moașă. Fie că era un pachet de la copii sau nu, Coana Moașă primea de la județeană întotdeauna pachete cu medicamentele necesare boleșnițelor din tot satul. Coana Moașă cerceta întotdeauna pe listă, dacă a primit ceea ce ceruse, iar dacă, Doamne ferește!, nu, atunci factorul poștal primea întreaga asprime, focul și fulgerele, grindina și toată furtuna! Bietul factor, se jura pe toți sfinții că atâta o primit, că o adus totul, n-o uitat niciun pachet, poate să sune și la primărie să confirme și jandarul care-a fost de față, chiar și secretara, primarul și popa din sat!

Coana Moașă era o femeie mică de stat, durdulie, cu ochi verzi, tăioși, cu părul grizonat strâns la spate într-un ghemotoc mic și cochet, aprigă la vorbă, care nu admitea niciodată replica. Avea și de ce: era singura care păstrorea, din punct de vedere medical, peste toate satele și comunele din jur, singura care-i adusese pe lume pe toți pruncii, inclusiv pe factorul poștal! Așa că se purta cu toții autoritar, fiindcă nu aveau medic, iar dacă se întâmpla în sat vreun accident, ea era singura care știa să ajute și să oblojească suferința. Ca un adevărat vraci își avea magia ei, iar farmacopeea cu care suplinea medicamentele și-așa puține, ajunsese în sat de legendă: bolile și rănile de tot felul își găseau întotdeauna leac în mâinile pricepute ale Coanei Moașe!

Astfel, odată, când un țăran și-a tăiat adânc palma mâinii la coasă, Coana Moașă a suturat rana cosând-o pe viu, oprind sângerarea și salvându-i omului mâna. Dacă te durea capul, te ungea la tâmple cu untură de tigru camforată, de-ți trecea pe loc durerea. Unde s-aduna gunoiul, în fundul grădinii, era plin de cutiuțe metalice, mici, rotunde și roșii care-au fost cândva pline cu astfel de alifii. De altfel, tot Coana Moașă făcea injecții la tot satul, iar dacă cumva strănutai, imediat îți punea mâna pe frunte, termometru scuturat la subraț și dacă cumva simțea vreo fierbințeală, te punea cu curu'n sus și primeai o injecție degrabă cu tot protestul! Iar dacă cumva dădeai în răceală, era jale! injecțiile cu polidin dureau al naibii, dar și scoteau răceala din tine laolaltă cu toți drăcușorii!

Altădată, un căruțaș a fost zdrobit în copitele unui cal luat de streche. Omul s-a ales cu un umăr dislocat și câteva coaste frânte... Câțiva săteni l-au luat pe brațe și l-au adus la Coana Moașă care l-a consultat, ascultându-l cu stetoscopul, apoi i-a tras omului umărul înapoi, după care l-a bandajat cu gips spre vindecarea coastelor.

Avea Coana Moașă, în casa mare, o săliță, un holișor, în care ținea un dulap mare din lemn vopsit cu verde, plin cu tot felul de șpițerii. Găseai acolo de toate: de la tifon, la sticluțe cu spirt, rivanol și bromocet, vată, role cu leucoplast, mănuși chirurgicale din cauciuc subțire, borcane din sticlă în care odihneau termometre cu mercur, cutii cu medicamente de tot felul, cavit și suplimente de vitamine, sticluțe pentru injecții, seringi metalice, sondă de ascultat gravidele, cântar pentru pruncii noi născuți, cântar pentru oameni mari, foarfeci, truse de cusut răni, garouri din cauciuc și mai avea Coana Moașă, sub pat, într-o cutie de carton plină ochi, niște sticluțe mici și groase sub formă de bec pe care le folosea drept ventuze, numai bune de scos orice nădușeală din tine (mamă, ce dureau alea)! 

Că nu trecea zi, ca la poarta ei să nu vie vreun megieș cu vreo boleșniță: ba o durere de dinți, Coana Moașă îi dădea o fiolă de agocalmin, ba o durere de spate, frecție cu carmol, ba o durere de picioare, baie caldă cu săruri aromate și câte și mai câte! Toți își găseau leac, dar ne-prea-având bani, întotdeauna îi lăsau Coanei Moașe, ba câteva ouă, ba o traistă cu mere, ba o sticlă cu vin, ba un borcan cu dulceață, ceva acolo, așa, ca la țară...

Am văzut toate acestea și le-am trăit, iar acum îmi amintesc de ele, întrucât Coana Moașă a fost bunica mea.

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

Și te-am iubit...

Cum nimeni n-ar putea,

Și te-am iubit...

Mai mult decât inima mea.

Te-aș fi dus mereu

Dincolo de toate,

Peste apele sufletului 

Pline de speranțe.

Și te-aș fi iubit 

Mai presus de orice,

Fără doar și poate 

Și fără perdele.

Însă m-am trezit din vis 

Care a fost fix un coșmar,

Căci eu te privesc acum 

Cum tu dormi de la geam.

Un vis urât in care 

Eu nu te aveam...

Dar m-am trezit și am văzut 

Că realitatea e alta și că eu te am.

Și te iubesc... 

Mai presus de orice,

Și te iubesc...

Mai presus de cuvinte.

Sunt recunoscătoare ca pot vedea pădurea,

Că pot vedea frunzele cum pică toamna dansând,

Că pot vedea cum păsările călătoare,

Trec peste cerul albastru cântând.

Sunt recunoscătoare că pot atinge cu privirea o floare,

Că pot atinge cu privirea un fir de iarbă înalt,

Că pot vedea cum norii se joacă cu ploaia,

Și cum din joaca lor se naște un curcubeu animat.

Sunt fericită că pot vedea munți și oceane,

Ca pot atinge cu privirea puțin din infinit, dar mai ales,

Sunt fericită că deși nu pot vedea dincolo de toate acestea,

Te voi vedea mai des.

Îți miroseau brațele a-mbrățișare 

A viața... a eternitate...

Și totul-n jur prindea culoare

Cu vinul ce-adia miros de libertate.

Azi visele imi curg ca râul 

Printre tăceri și gânduri line 

Și doar îmbrățișez cuvântul,

Ce rădăcini și-a-nfipt în mine.

Se ridică un pod de ceață 

Peste gându-mi viitor

Pași cuminți, dar plini de viață 

Îl urmează.. plini de dor.

Să găsească acea rază 

Ce arde doar pentru noi...

Prin deșertul tăcerii o oază, 

De speranță....că vii înapoi...

Eu te-am iubit și n-ai știut

Cât pot să sufăr pentru tine,

Aș fi vrut să nu mă fi mințit

Când îmi spuneai că ții la mine

Veneam la întâlniri cu tine

Cu inima pulsând nebună,

Chiar dacă-n jur era senin

În trupul meu era furtună

Buchetul îl alegeam cu grijă

Să-ți placă florile aduse,

Poate de mine ți-or aminti

Când în vază vor fi puse

Iar săptămâna părea o lună

Și greu se scurgea timpul,

Până să mă-ntâlnesc cu tine

Să te ating și să-ți văd chipul

Credeam că și tu simți la fel

Și ești nerăbdătoare să mă vezi,

Prin cap nu-mi trecea că mă-nșel

Iar tu zâmbind iubirea o mimezi

Mult timp a trebuit să treacă,

Să înțeleg că inima ți-e dată,

Către colegul meu din liceu

Cu care te vedeai și măritată

Acum este târziu pentru regrete

Și poate nici n-a fost multă iubire,

Astăzi lângă soție sunt omul fericit

Și viața-mi este o mare împlinire!

De ce plânge sufletul în noapte?

Pentru că atunci nu mai are unde fugi.

Ziua îl învață să tacă,

noaptea îl lasă să fie… gol.

Plânge pentru absențe care nu se mai vindecă,

pentru voci ce trăiesc doar în amintire,

pentru „dacă” nerostite

și îmbrățișări rămase suspendate în aer.

În noapte, dorul nu mai șoptește —

urlă.

Sapă în piept cu unghii de gheață

și cere nume, chipuri, pași care nu se mai întorc.

Sufletul plânge pentru că a iubit mult,

mai mult decât a fost învățat să ducă.

Plânge pentru cei pe care îi caută

în fiecare rugăciune,

deși știe că îi va găsi

doar în cer.

Și totuși…

plânge încet, ca să nu sperie dimineața.

Ca nu cumva lumea să vadă

cât de mult doare să fii tare

când îți lipsește cineva

din tine.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …