CITIND ÎN OCHII TĂI ASEARĂ...

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

Acu' eram deja un bărbățel cu tuleiele abia mijite pe sub perciuni, în ultimul an de liceu, totuși încă neștiutor ca un pui de găină la cu ce se mănâncă viața, îmi mirosise și mie de catrință, da' eram cuminte și devreme acasă, pus numai cu burta pe carte, că se apropia BAC-ul cel groaznic, care ne ținea tot viitorul în palme-i, când, iată, vine dirigu și ne anunță că a doua zi vom primi ,"vizita medicală" pentru a se vedea dacă eram sau nu apți de a fi luați în cătănie...

Cei dintr-o generație cu mine știu despre ce vorbesc: cred că am fost ultima generație pentru care satisfacerea stagiului militar era obligatorie, bineînțeles, dacă luai BAC-ul și apoi intrai la facultate, stagiul era amânat până la terminarea facultății, după care erai înrolat în armata la "TR" - termen redus de șase luni. Dacă nu intrai la facultate, te înrolau pentru un an și două luni, la "termen normal".

Cum nici unii dintre noi n-aveam platfus, sau "pectus excavatus", adică sternul înfundat, a doua zi, ne prezentarăm într-o sală de clasă special pregătită pentru acest eveniment, care, să fim cinstiți, ne cauza emoții, tremuram ca o frunză în vânt, pentru că știam ce presupunea această "examinare". Trebuia să te dezbraci pân' la piele, și îmbrăcat numai cu o pelerină de pânză albă, trebuia să fii "palpat", dacă "jos" toate-s la locul lor, să tușești, să mergi ținând echilibrul, etc. Bineînțeles că "palparea" o făcea o asistentă drăguță, care avea o linie cu care "te potolea", în caz că palparea pompa testosteron...

Evident că ne stricam de râs dacă auzeam prin ușa întredeschisă linia care pocnea, dar în sinea noastră ne doream ca examenul să iasă bine și să fim scutiți de rușine... Însă nu toți au avut parte de "norocul" ăsta, unii ieșind roșii la față de rușine, însă cu "apt" trecut pe foaia de încorporare...

După ce am terminat facultatea, m-am "trezit" luat pe sus în armată, distribuit la o unitate militară de geniști în transmisiuni. "Perfect!", m-am gândit eu, "În șase luni, măcar o să învăț alfabetul morse." Nu l-am învățat fiindcă n-a avut cine să ni-l arate: eram o trupă jalnică de "teriști" de 40 de indivizi, cu pregătiri profesionale extrem de diferite, aveam chiar și un arhitect printre noi, profesori de diferite materii, un inginer de "drumuri și poduri" și printre toți aceștia și unul care a terminat "cifre"...

A urmat însă acomodarea, destul de dificilă, de altfel, viața în cazarmă nu este una ușoară, măcar că în prima lună am băgat numai "pas de defilare" și desfacerea și curățarea "Kalașnikov-ului" din dotare. Și mai era o tradiție, ca arma din dotare să poarte nume de femeie, pe a mea o chema "Leana", că numele ăsta era scrijelit pe patul de lemn al armei, semn că generații de soldați înaintea mea, au "mângâiat" arma, desfăcând-o, curățind-o și asamblând-o pană la epuizare...

După o lună, trebuia să depunem jurământul față de drapelul unității, prilej de a arăta lumii întregi cum batalionul de transmisiuni bate pas de defilare, mai abitir decât batalionul tanchiștilor sau cel al parașutiștilor, care deși aveau o uniformă mult mai faină ca a noastră (era diferită doar de culoarea beretei și de eșarfa de mătase albă), erau niște gloabe surde care nu știau să pună piciorul în același timp cu bătaia tobei din fanfara militară, astfel încât să fie un singur sunet de pas sincronizat și nu o sută!

După, depunerea jurământului, am fost repartizați în două cete: "SSBe-i" și "SSPe-i", adică sergent serviciu bucătărie, respectiv sergent serviciu pază, mandea picând la bucătărie, aproape de popota ofițerilor unde serveam și noi masa, întrucât în sala cea mare de masă își luau masa soldații de la termen normal...

Și ca să nu ne plictisim, am mai fost repartizați, în afara celor două servicii, fiecare după pregătirea profesională, iar eu fiind omul "cifrelor" am fost repartizat la inventarierea bibliotecii unității, sub directa comandă a plutonierului Manole, măcar că n-am numărat nicio carte, dar în schimb, am citit câteva și nu din cele regulamente ale armatei... fiindcă plutonierul trăia în lumea lui și era "lasă-mă să te las", iar eu văzând asta, am profitat la maxim, așezându-mi o armată ușoară...

Și cum drumul nostru spre libertate "prin livadă trece", după ce cadrele părăseau unitatea la ora patru, o tuleam în oraș urmând cărarea din livadă și sărind gardul, fiindcă era plictiseală mare în unitate. Aveam totuși grijă să comparăm la apelul de seară de la ora șapte care era ținut ceremonios de ofițerul de serviciu, dacă nu era afumat până la acea oră... 

Totuși, legal, puteai să ceri bilet de voie pentru ieșirea în oraș. Așa, ieșeam pe poarta unității fără prea mare tam-tam... Într-o seară, îi vine comandantului ideea fatidică să facă o inspecție inopinată, negăsind la apel mai bine de jumătate din unitate. OSU-lui, ofițerul de serviciu pe unitate, îi sărise brusc beția din cap, iar acum făcea apelul la sânge...

Comandantul stătea în biroul lui cu fereastra deschisă urmărind cum câte unul, câte doi, soldații întregeau rândurile la apel, fiind notați ca și "chiulăi" pe o listă separată:

- Soldat TR B..., de ce ai lipsit de la apel? Unde ai fost,?, mă întreabă OSU teatral.

- Permiteți să raportez: făceam yoga la umbra lunii, în livadă, și n-am auzit goarna de strângere în careu!, zic eu cu curaj nevoie mare, fiindcă aveam în buzunar biletul de voie semnat chiar de el, dar pe care nu și-l mai aducea aminte...

Atunci, un hohot gigantesc de râs se aude din biroul comandantului. Îl chema Pricope, era militar de carieră și avea o obsesie bolnăvicioasă legată de figura lui Stefan Cel Mare și Sfânt, dovadă fiind efigiile domnitorului afișate peste tot în clădirea comandamentului, inclusiv în biroul lui... 

Comandantul era un om mic, iute, cu părul grizonat, tuns cazon, foarte serios în legătură cu meseria lui, și care păstorea vreo doi-trei căpitani cam bețivani și nu la fel de serioși cu uniforma. În schimb, Pricope era impecabil: avea grad de colonel plin și nimeni nu îndrăznea să-i treacă pe dinainte...

Așa că, în cele din urmă, colonelul se urcă în fiat punto-ul lui și părăsește unitatea, în timp ce noi ne cărăbănim la cantină în pas de voie, pentru masa de seară. OSU, cu fața buhăită, vine și el la popota ofițerilor, pentru celebrele "macarale cu brânză":

-Soldat TR B...! Când ai următoarea permisie?, mă întreabă el cu ochii încă tulburi...

- Peste două săptămâni, să trăiți!, zic eu plin de speranță, în timp ce mă aflam în picioare, în poziție de "drepți" și salutând cu mâna la chipiu...

- Să vii vinerea asta, să-ți semnez permisia!

- Am înțeles, să trăiți!, urlu eu entuziasmat, în urechile OSU-lui, accentuându-i și mai mult mahmureala...

Da... aș putea să povestesc multe din armată, fiindcă era multă sminteală, mai ales printre cadre, dar și printre soldați, deși n-am auzit de strânsul apei de pe podea cu șiretul, sau spălatul latrinei cu periuța de dinți... N-am prins umiliri dintre-acelea... În schimb am prins marșuri forțate de câte 45 de km cu tot harnașamentul greoi în spinare, dar și vreo două "aplicații" care simulau starea de război:

- Haideți mă băieți mai cu viață, ce dreacu'! Așa cum ați văzut prin filme! Trebuie să urlați ca să speriați inamicul! Uite-așa: Auuuuuu!

- Da', domn plutonier e trecut de 11! Tre' să vie gustarea de dinainte de prânz! Ca să prindem puteri să urlăm la inamic!

- Dacă o să fie tot pâne cu telemea, o să urlăm unii la alții după apă, de sărată ce-i! Că-ți trebe o bărdacă de apă ca să stingi usturimea din suflet!

Și bineînțeles, că era! Apoi cum să mai urli cu burta plină de apă, dar'mi'te să mai sai de prin tranșee... Dormeam duios cu capul sprijinit de "Leana", la umbra dulce și liniștitoare a unor plopi bătrâni, ce se găseau bine ascunși în spatele unității...

Altădată ne dădeau ouă... Atunci aveam motive serioase să exersăm cu masca de gaze pe figură...  Nu mai spun de fasolea făcută la marmotă - mamă, ce bună era! - și servită în gamele... Inamicul n-avea nicio șansă... Dar nici noi! Stingeam cu grijă chiștocul de carâmbul cizmei, nu care cumva să stârnim vreo conflagrație!

Și apoi mai erau și "tragerile" în poligon! Cele mai faine erau noaptea, cu trasoare, măcar că ziua, nu puteam să nimeresc ținta, fiindcă "Leana" era decalibrată rău, așa încât tovarășul de lângă mine avea scoruri maxime, în timp ce eu eram pe minus... 

Cât despre aruncatul grenadei, nu eram mare fan. Îl lăsam întotdeauna pe un tovarăș să arunce în locul meu, fiindcă ăla era oleacă nebun după arme! Ba chiar izbutise să închege niste batoane de dinamită pe care le făcuse din mai multe pocnitori și artificii!

Din cauza entuziasmului său, era să ajungă la "bulău", - închisoarea unității -, dar mai ales din cauza pantalonilor șefului de poligon, care nu se așteptase la un asemenea zgomot!

Și-acum mai am într-un sertar, un lănțic cu plăcuța din armată cu numele meu, alături de un glonț cules de mine din poligon! Nu știu dacă a fost un glonte tras de mine, dar știu că după trageri, toată suflarea soldățească trebuia să caute prin iarba deasă gloanțele trase, ca să iasă la inventar... N-a ieșit cu unul, cel din buzunarul meu, fiindcă eram înciudat de bătăturile pe care le făcusesem la ambele călcâie, în cei 45 de kilometri de marș forțat cu tot cu harnașamentul care mi-a rupt spatele!

Evident, că la întoarcerea către unitate am venit cu ambulanța... Am făcut două săptămâni careul în ciorapi și șlapi, ca invalid, de le era ciudă celorlalți că n-au avut și ei aceeași idee...

Era viață de viață în infirmerie! Și desigur și la "bulău"! Primeai masa la pat, nu erai pus la nicio caznă, ba chiar puteai să joci șah sau rummy toată ziulica cu cadrele. Îl știu pe unul, Mândrilă îi zicea, care a "petrecut" jumate din armată la bulău: plecase din gardă și fusese prins de o inspecție... 

Eu n-am băgat prea multe gărzi, că noi teriștii, între timp, primisesem trese bostănii de sergenți, devenisem "cadre", iar cadrele nu făceau de gardă. Ne săltaseră în grad, chit că nu prea meritam, da' așa era cutuma... Ba chiar îl țin minte pe col. Pricope cum ne ținea morală legată de fuga din unitate, că o să fie consemnat în dosarele noastre, și-i păcat să avem dosarele "pătate", bașca mai dădeam și exemplu negativ și altora care nu se puteau abține, fiindcă libertatea era dulce și-și avea drumul bătătorit prin livadă...

Se spune că armata ori te prostește, ori te face mai deștept, te face mai "bărbat". Pentru mine n-a fost nici una, nici alta. Poate doar o mare pierdere de vreme... Un fel de vacanță de juma' de an, cu peripeții, pe care acuma le găsesc haioase, la terminarea facultății. 

În schimb, eu unul, m-am îngrășat în armată. Fiind SSB-eu, îmi făcusesem o pilă la unul dintre bucătari, tovarăș de suferință cu noi, fiindcă își tăiase un tendon la un deget, de nu-l mai putea întinde, îl ținea tot timpul chircit, și m-am ținut de capul lui să se ducă la spital și să se opereze.

L-am convins, când i-am explicat că o să stea două săptămâni post-operatoriu într-un salon curat, cu mâncare bună, servită la pat de asistente drăguțe. După ce s-a externat și s-a întors la unitate, îmi era așa de îndatoritor, încât seara, după ce cadrele plecau acasă, o punea de o porție de cartofi prăjiți cu grătar de ceafă de porc și cu lapte proaspăt muls de la GAZ, gospodăria anexă zootehnică a unității...

Iar către finalul "perioadei", în octombrie, de ziua armatei, după ce am bătut pas de defilare la parada care a avut loc în oraș, col. Pricope, poruncise la GAZ, ca un porc gras să se "împiedice" în cuțite, în vederea servirii la popota ofițerilor a unor cinstite piftii, banchet la care fuseseră invitați și dintre veteranii de război, cei care mai erau încă în viață...

A fost tare fain, fiindcă atât cadrele cât și veteranii au venit la țol festiv, de paradă, aceștia din urmă afișând pe piepturi, cu mândrie, medaliile lustruite și căpătate în război în urma faptelor lor de glorie. Iar noi stăteam cu gurile căscate la ei și la poveștilor lor de cătănie. Cred, că în-afară de jurământ, a fost momentul cel mai solemn din perioada mea de armată, când goarna a dat în careu, cu tristețe, "stingerea" în memoria tovarășilor veteranilor căzuți la datorie...

Iar astăzi, după atâta amar de vreme, când  mănânc piftie la vreun zaiafet, încă aștept goarna să deie, trist, stingerea... să răsune ca un ecou al unei perioade din viața mea, care m-a învățat să râd, să suport, să trăiesc...

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

      Frunză verde de mohor 

Mă apucă câte un dor 

Să -mi văd casa și ulița 

Unde m-astepta măicuța 

       Mama mea cu păr cărunt,

Cu dragoste și dor mult.

M-aștepta să vin la ea 

Că se simțea singurea.

       Copiii toți au plecat 

Și de ea s-au depărtat 

Sau dus toți la casa lor 

Dar ea îi aștepta cu dor.

       Când era mai tinerea 

Multă muncă mai făcea,

Frumos casa își ținea 

Toată ziua robotea 

       Avea casa îndestulată 

Bătătura măturată 

Că lucra din zi în noapte 

Să aibă în casă detoate.

       Iar în zi de sărbătoare,

Punea în curte masă mare 

Și aștepta cu mare drag 

Să-i vină copiii -n prag.

        Era tare bucuroasă 

Când stăteam cu toți la masă 

Cu dragoste ne privea 

Nu știa ce să ne dea 

       Dar când plecam de la ea 

Se vedea iar singurea 

Ne făcea cu mâna dreaptă 

Rezemată ușor de poartă.

          Mama de mult a plecat 

Și casa s-a dărâmat 

Nu mai e ca altădat.

Chiar și când îmbătrânim 

Dorurile tot revin .

Noi ne-am  despărțit

Asta a fost ce ți-ai dorit,

Oricât mi-a fost de greu,

Poate, o vină am și eu.

Dacă nu ai găsit o cale

Pe care să mergem împreună

Iubirea noastră nu poartă zale

Cum vom ieși, din ploi și furtună?

Iubirea e ciclică vine și pleacă

Și cerul nostru se va lumina 

De această iubire mă voi vindeca.

Mai vreau o dată

Sa fiu de tine sărutată

Mai vreau de o mie de ori

Sa mă treacă mii de fiori

Mai vreau să ți văd zâmbetul

De la care nu ți mai poți lua gândul

Mai vreau îmbrățișarea ta

Unde mă simt în siguranță în ea

Mai vreau sa mă alinți

In fiecare noapte,in fiecare zi

Mai vreau să mă iubești

Așa cum numai tu știi

Mai vreau să mă seduci 

Din nou pentru că tot la fel as fii

De ar fi sa dau timpul înapoi

Tot cu tine as trai 

E-atâta nepăsare că pare-a fi normală

Şi inima de-arunci e-o chestie banală

 De ea dacă te-ncurci înseamnă că-i o boală

Știu mulţi a te trata cu-o nepăsare goală

Un psiholog mi-a spus să torn sufletu-n cană

S-adaug nepăsare că-i cea mai bună zeamă

Cum? te-ai îndrăgostit? Eşti anormal, ce dramă

Să-ţi pese doar de azi, de tine şi de mamă

Uită de toţi şi toate că nu-i mare scofală

Să-ţi pese de nimic să foloseşti ca armă

Prefă-te fericit când ieşi prin lume-afară

Nu asculta de suflet, e-un prost fără de şcoală

Încet, inima caldă, de nepăsare-ngheaţă

De-atâta nepăsare de tine nu-ţi mai pasă

Din om se pierde om, devine o paiață

Trăind nepăsător storci sufletul de viață

Fiorii reci ai primei iubiri
inca domina privirea
ce, stand fixa este cuprinsa de o umbra deasa
a amimtitilor uitate, a noptilor pierdute
a sperantelor inselate si visuri spulberate

privirea fixa, apasatoare, se inchide incet
in cercuri negre periferice
nu o vede, dar o simte
iubirea cea dulce, ce dorul ei aduce

Treizeci de universuri posibile
dar asta n a fost unul...
intr-unul sigur exista un eu
mai bucuros ca niciunul

Unde esti acum, speranta?
Unde te ascunzi acum, iubire?
Cine te-a amutit, vorba dulce?
Viata mea usor se duce...

În vasta întindere a pânzei existenței deasă,

Unde umbrele dansează și lumina încântă,

Adâncimea strângerii iubirii devine clară,

Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.

În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,

Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,

Parte integrantă a ființei mele de tezaur

Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .

În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,

Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,

Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,

Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.

În această lume crudă si-atât de vastă ,

Tu ești ancora care mă ține întreg,

Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,

Un simplu ecou al unui suflet bleg.

Tu ești melodia cântecului meu tăcut,

Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,

Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,

Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.