NOCTURNĂ 2
Cifrele roșii dansează încet
Cernind nisipul fără regret,
Secundele curg în minute și ore,
Zorii se nasc în fâșii incolore.
Simt cum visele mi se destramă,
O nouă zi e-împletită în dramă,
Actori cenușii se perindă prin umbre,
Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
Pustiul din mine se cască adânc,
Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
Cuvintele mele se transformă în praf,
Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
Cu ochii goliți de spaimă și calm,
Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
Aripile mele din ceară cad în ruină,
Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
Infernul din mine-i desăvârșit.
Стихи из этой категории
"soare"
sacra bila de foc,
ce nu vrea sa stea in loc
revoltata ne priveste
saracuta se uimeste
noi, oameni fiind,
pe capete murind,
nepasatori pierind.
infierbantata urmareste,
cu totul se scarbeste.
"oamenii" ce acum traisc,
vietile isi irosesc.
Gol pe dinăuntru
Scris-am cu sânge de vultur
Ultimul cuvânt eroic
Din peniță dau să scutur
Bezna sufletului stoic
Simt că totu-i tulbure
Praf și ceață multă-n suflet
Cine să mă mai îndure
Poate-un pui crescut de urlet
Dinadins am vrut să urlu
Însă m-am oprit subit
Căci de-a valma gândul sumbru
Pare că s-a și topit
Aruncând un ochi pe geam
La furtuna cu vânt greu
Mă uitam ca la program
Mă simțeam la ateneu
Îți promit...
Nu plânge,îți promit:
Că vom trăi clipe de fericire,
Că vom alerga desculți prin rouă,
Că ne vom da din nou,
Pe topoganul tinereții
Că vom îmbrăca din nou,
Haine de sărbătoare,
Si vom defila prin lumină,
Că ne vom roti de mână cu Primăvara
Între florile fericirii,
Că sufletele vor fi descătușate,
Si vom zbura până departe,
Că ceasul va sta,
Si ne vom privi în ochi ...orcât...
.....................................................
Nu plânge,îți promit...
Un apus,sau poate un răsărit
Uneori,oboseala
Natural,mă copleșește
Apusul,lucrului
Patriotic ,voluntar
Urcînd,cu rugăciunea
Stelar,din suflet
Suspinînd,de dorul
Antic,strămoșesc
Un vis,neprihănit
Podul,aspiraților
O Dacică,trăire
Astrul și mîndria
Țării, binecuvîntate
Estul,bucuriilor
Unic,al drepților
Nestemata ,Europei
Reverențioasă,printre stimații
Ăăă....lumii,civilizate
Simbolul,bunătății
Ăăă....idealul,pur
Realmente:Grădina,Maicii Domnului
Inelul,hărniciei
Tronul,credinței
OAMENI
În mine, stau singur, cu sufletul frânt...
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -
Spre zei îndurare - către cerul păgân...
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.
Un fluviu de gânduri se trece cu greu
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...
Căci nu pot să zbor, alături de cei
Care trăiesc în umbră de zei.
În ochii mei, miraţi şi senini,
Înoată spre stele oameni-delfini…
TU, UN FEL AL MEU
N-am un fel anume, eu
sunt un vis
în dansul timpului...
jumate eu, jumate tu
umbră și luminii!
Și cobor,cântec...
deasupra timpului,
eternitatea ta
mi-e sângele în mine. mereu,
emoție tu,
în haină de înger...
lacrima eu,
în contract între noi
vis chemat de infinit!
Visări, fugare
suna în zări, acorduri rare...
mi-au pierdut umbra
și-a rămas o cerneală,
undă grie din mare!
...©TU, UN FEL AL MEU .... .
✍️1-NOENB -2024
Dora Teodora Diaconescu Voichița
Другие стихотворения автора
DARUIESTE-MI
Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...
Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...
Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...
Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...
ÎNGERUL NOPȚII
Îngerul nopții, nestingherit,
Printre noi, se plimbă, grăbit,
Mereu cu prezența lui sumbră,
Printre cei rămași fără de umbră...
Îngerul nopții, nu stă pe gânduri,
În urma lui, în sicrie din scânduri,
Stau adormiți cei fără de vină,
Cei amuțiți ce tânjesc la lumină...
Îngerul nopții, palidul astru,
Slab luminează pasajul cel sacru,
Zdrențuită dantelă de valuri albastre,
Ce leagă vremelnic lumile noastre...
Îngerul nopții, frumos și tandru,
În lumini și umbre îmbracă leandrul,
Ispita iubirilor ce împlinesc în noapte,
Parfumul fructelor dulci și coapte...
Îngerul nopții, rătăcit printre stele,
Stinge sub povara secundelor grele,
Inventarul luminii din petalele caste,
Izvorând năvalnic spre câmpiile vaste...
#ingerulmeu
PASTORALĂ
O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...
O, iată, zeci de păsări călătoare,
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...
Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte,
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir,
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir...
În labirintul ăsta cu pereți fierbinți,
Aceste ametiste stau cuminți,
Ascunse în adâncul mării de cleștar,
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar...
Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori,
Acolo unde numai luna moare-n zori,
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate,
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...
NIMENI NU STIE
Nimeni nu știe cât de mult te-am iubit,
Total, dedicat, cu-adâncă și simplă ardoare,
Ascuns în cuvinte meșteșugite-am zămislit,
Un gând firav, în ciuda vremii călătoare...
Tu nu mai știi, și ai uitat de vremurile-n care,
Mă sfâșiam cumplit de piele-n rănile-adânci,
Să fiu în calea ta precum o stea strălucitoare,
Un val nepieritor pe țărmul zdrențuit de stânci...
Dar, iată, vine-o vreme-n care trupul te trădează,
Și-acum tânjesc la dulce și finală evadare,
Ajuns ca un copac rănit, ce aur sângerează,
În mii de lacrimi vii, de sevă lucitoare...
Însă doar eu, și codrii - frați - deopotrivă, știm,
Cum e să arzi de dor în miezul ființei tale,
Cum e să te înalți și să te înfrângi sublim,
Lumina s-o desfaci în gemene petale...
Și-acum mă plec în fața ta cu greutate,
C-am luminat ca fulgerul în negură furtună,
Ca zidul cel mai 'nalt și vechi dintr-o cetate,
M-ai frânt precum iubirile născute din minciună...
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
MEMORIA ECOULUI
Din cel mai pur cristal topit,
A picurat adânc, o lacrimă albastră...
Şi ca o pleoapă, tremurând încet,
Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
De mii de ani atâtea lacrimi crude,
Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
Coloane albe, neştiute,
Ce strălucesc, au zămislit...
Dar ce păcat că nimeni nu le vede,
Umbrind emoţii vii în apa verde...
Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
Acest concert de muzică de orgă, udă...
Căci numai Timpul egoist,
Îmbătrânind încet şi trist,
Păstrează în adânc comori
De nestemate reci şi de culori...