ATINGERE

Am citit printre rânduri tăcerea,

Un gând nerostit și ascuns.

În ea ți-am simțit mângâierea,

A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.

Ai pictat cu lumină urâtul,

Rupând din tine scântei să mă-mbraci,

Așa cum soarele-nvie pământul,

Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.

Ai vorbit despre drumuri și vise,

Despre pași ce se fac, nu se cer.

Ți-ai lăsat amprenta în lume,

Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?

Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,

Chiar dacă glasul ți-e mut,

Că lumea-i țesută-n mistere

Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.

Mi-am ridicat încet a mi-a privire

Și mi-am gasit puterea să zâmbesc

M-am înecat în lacrimi dar ti-am purtat iubire

Și brusc mi-ai spus direct să mă opresc.

Chiar de e zbucium între noi

Și pare ca n-a fost nimic.

M-am regasit de mii de ori.

Și risc de nu mai pierd nimic.

Eu n-am putut să mă desprind de tine.

Chiar de era atata de firesc

Plecând am rupt tot ceam  iubit în tine.

Acum sunt fericită,multumesc.

Mă sui pe-o bicicletă veche

Și pedalez pe drum de țară,

Prin satul unde m-am născut

Și-l vizitez pe timp de seară

Salut în stânga și în dreapta

Pe toți pe care-i întâlnesc,

Se uită tare lung la mine

Și doar aud cum șoșotesc

Desigur ei mirați se-ntreabă

Cine pot fi și cum mă cheamă,

Sunt un străin singur pe drum

Și nimeni nu mă bagă-n seamă

Îi las în urmă să vorbească

Și mă îndrept către izvor,

Să-mi amintesc de copilărie

De care îmi este atât de dor

Mă uit la apa-i cristalină

Ce se ivește de sub deal,

Și care este binecuvântare

Pentru sătucul meu natal

Beau două căni de apă rece

În timp ce valea o privesc,

Cândva era plină cu animale

Acum doar gâște mai zăresc

Nu mă opresc și merg la râu

Unde constat că-i fură piatra,

Iar pe Siretul meu cel mare

Draglina l-a distrus cu ghiara

Renunț să mai privesc dezastrul

Și trist revin la casa părintească,

Am întrebări făra niciun răspuns

Doar spun..e lăcomia omenească!

Iți aud inima cum îți bate în piept,
Și simt cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Căci mi-e groază când realizez că trebuie să accept,
Ziua ce va veni când te vei ridica la înălțimi.

Ascult cu urechea, trupul și inima,
Îți simt mâna cum mă mângaie pe păr.
Și vreau să strig după mama,
Te rog, cruță-mă de cruntul adevăr.

Și de aș avea din nou, ziua din care am început să respir.
Și de aș avea încă o zi, o viață și o noapte,
Tot nu mi ar fi de ajuns...
Să mă împac cu ale noastre muritoare soarte.

Două suflete pierdute

Printre stelele căzute 

Prin gravitație atrase,

De durerea ce I strigase.

Pe un tărâm fără  nume

Repudiat de astä lume,

Isi cuibäriserä amorul,

Destăinuindu si dorul..

Pt vise spulberate 

De as găsi o jumătate 

De a dreptul nefirească 

In ținuta I trupească. 

Si stropeau din ei amarul, 

Rotind pe degete zarul;

Se hrăneau cu iluzii, 

Îngrăditi de confuzii...

Că dac ar cerși iubirea,

Le ar surâde fericirea, 

Falsänd notele vocale 

Din jocul scenei teatrale. 

Purtati de vânt si ploi,

Se mpotmolirä in noroi,

Prefăcându-se iubiți 

De a lor soartă chinuiți..

Te iubesc enorm,

chiar și fără nopti de amor.

cand nu te simți bine,

amintește ți ca eu cred in tine.

Ochii tai strălucesc,

mai puternic ca orice cer ceresc.

Intr o noapte de luna plină,

tu ești a mea lumina.

Ai observat ca am defecte,

dar tu ma iubești și cu aceste aspecte.

Iti multumesc ca ma iubești,

si ma bucur ca ma primesti,

undeva prin inima ta,

Deoarece ma faci sa ma simt ca și luna.

Strălucitoare,și doar una singura,

ma faci sa ma simt ca o copila.

Mica,pot spune,

de abia aștept sa creștem prin lume.

Si la apus de seara,

Sa privim cum soarele răsare.

Cu inima pătată de iubire,

esti deja a mea fantezie.

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...

Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...

Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...

Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!