ATINGERE

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

    Sfârşit-am pribegia;
    În braţele tale,
    adânc m-am lăsat, 
    cuprins de nostalgia, 
    crângurilor verzi,
    lăsate-n urmă...
    
    Sfârşit-am pribegia... 
    şi buzele tale, 
    din nou le-am regăsit, 
    aşteptându-mă, 
    pecetluite de ultimul,
    meu sărut...
    
    Sfârşit-am pribegia,
    şi ca un ultim vers de blues,
    peste sufletul tău am curs,
    peste ochii tăi adânci,
    peste buze, pe trup,
    înfrânt, îngenunchiat...

    m-am dus...

    Mai îndrăgostiţi ca niciodată, 
    ne-om regăsi pe-aceeaşi stâncă-albastră, 
    şi-n jurul nostru, marea va privi, 
    cu ochi miraţi, întâii zori ce s-or ivi...
    
    Şi sunt atâtea lucruri de privit, 
    atâtea drumuri neumblate, 
    că nu ne-ajunge timpul nostru infinit, 
    şi nu-i păcat mai mare-ntre păcate …
    
    Dar cine ştie, poate că-ntr-o zi, 
    la o răscruce ne-om găsi, 
    şi, în sfârşit, odată pentru totdeauna,
    vom fi ca două jumătăţi într-una...

    E timpul să scriem; un moment pentru noi, 
    Din condei aşternut, peste vraful de foi, 
    Scrisori volatile într-un singur concept, 
    A cărui idee, sunt sclav şi adept: 
    
    Tu scrie-mi cu degetul un singur cuvânt. 
    Şi crestează-l în prundul cernut la pământ. 
    Scrie-mi orice îţi va trece prin minte, 
    Dar numai să fie vreo zece cuvinte... 
    
    Şi citeşte-mi apoi, tot ce mi-ai scris: 
    Ce mi-ai jurat şi mi-ai promis, 
    O rugă fierbinte, sau un simplu poem, 
    Sau poate şoptit, un aspru blestem... 
    
    Făclie în noapte, ce uşor descompune 
    Lumina în umbrele-i cele mai bune, 
    Pe cerul de vară, o stea printre stele, 
    Un far luminos pentru ideile mele…

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

E primăvară-n calendar, afară ninge întârziat 

La masă stau și beau un ceai cald

Și mă gândesc la ce a fost... dacă regret ceva!?

Și nu! ... nu cred vreodată c-aș putea!

Nu regret îmbrățișarea ta

...m-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume...

Nu regret zâmbetul tău, privirea ta

...îmi aduceau primăvara în suflet...

Atingerea ta, ma dezbrăca de toate simțurile 

Lumea toată părea doar a noastră...

Nu regret că m-am lepădat de toate secretele

Ai fost singurul... in astă viață....

Nu demult, ai fost cel mai frumos lucru din viața mea

Și chiar de azi încă mai doare lipsa ta

Chiar de sufletul nu-i vindecat de tine 

....nici un regret nu las să mă domine.

Nu regret nopțile în gând cu chipul tău 

Cu privirea ta ștrengară, ce m-a fermecat mereu

Când te visez că te alint și te sărut pe pleoape

Și-n ochii tăi mă găsesc și mă pierd

Și-mbrățișarea ne ține trupurile alăturate...

Nu regret deloc că ne-am întâmplat 

Continui să cred că ne-a fost predestinat

Îmi pare rău doar de sfârșitul... rămas în dor...

Cel trăit a fost rapid, haotic... mistuitor!

Ce-am scris nu am gândit

Doar sufletu-mi dictează

Citind poate-ai simțit

Cum inima vibrează

Iubirea-i un destin

Voința nu contează

Stropită e cu vin

Găndirea-ți afectează

De-i singură e-un chin

S-o uți încerci degrabă

În doi totu-i sublim

Pe suflete-i podoabă

De a venit primește-o

Să n-o arunci degrabă

De nu pleacă e-aceia

Poftește-o în ogradă

Rămân puține reguli

Când dragostea se-arată

Te arde zi de zi

Când nu e acceptată

Tristețile-s mai multe

Dar cele-ndrăgostite

Înțeap-adânc în suflet

De dor sunt ascuțite

La sfarsit de an... nu am putut sa-ti dau mesaj de bine

N-as putea ghici ce dorință ți-ai pus

Dar m-am hotărât sa fac un pas în spate 

Am insistat destul și mai mult te-ai opus

La sfarsit de an.... sper sa fii bine

Oricat am încercat...n-ai vrut sa înțelegi ce simt

Ai continuat sa ma ignori... si asta este

E început de an... si îmi e dor... nu pot sa mint...

Străinătate blestemată

M-ai amăgit că o să pot! 

Am ajuns chiar prea departe

Știind că pot să mai înot.

Prin adâncimi m-am scufundat,

Sperai să mă înec...

Dar oceanul liniștit,

Pot încă să-l mai trec.

Am lăsat părinți acasă, 

Ce-mi duc dorul neîncetat!

Mai amăgit străinătate

De lângă ei eu am plecat.

Acum suspină sufletul prin lacrimi

Ce se adâncesc în oase.

Să rămâi tu blestemată

Ca-i luat pe toți din case.

Rădăcini îndurerate

Din familii sunt plecate.

Muncesc pentru bani,

rămân doar cu păcate.

Am alergat atâția ani la rând

Doar după bani, am înțeles...

Pe când părinții mei iubiți, 

Se roagă pentru al meu succes.

Am ales să merg doar înainte

Fără căi ce nu au sens.

Străinătate blestemată

N-ai avut pe altul de ales?

Mult timp chiar a trecut

probabil că sunt ani.

N-am adunat nimic mai mult,

Decât sudoare și doi bani.

A fost odată, ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Un suflet blând ce-mi dăruia
Iubirea lui curată.

Din ochii ei, lumina blând
Se revărsa sub stele,
Iar eu, pierdut, rătăcitor,
Nu m-am întors la ele.

În nopți tăcute, visător,
Te-așteptam fără teamă,
Dar timpul crud și trecător
Ți-a șters iubirea-n seamă.

Credeam că dorul va păstra
Ce n-am știut să-ți spun,
Dar am uitat că dragostea
Se pierde-n vânt nebun.

Și-ai plâns, iubire, ai oftat,
Mi-ai spus cu glas tăcut:
„Nu vreau un vis îndepărtat,
Ce moare-ntr-un sărut...”

Dar azi, când umbra mea se-ntoarce
Din lumea de mărgean,
Îți caut chipul printre șoapte
Și-n lacrimi de cleștar.

Te văd în zori, te simt în noapte,
În dorul necuprins,
În rugăciuni ce-și spun în șoapte
Un vis ce nu s-a stins.

Ne-am regăsit sub cerul blând,
În rugi și legăminte,
Și am jurat, cu dor arzând,
Să fim ca-nainte.

Dar viața, vânt fără odihnă,
Ne-a dus pe drum străin,
Și n-am știut că o privire
Ne poate fi destin.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capăt de noroc,
Cu sufletul în mâna-ți lină,
Să fii a mea, să-mi fii lumină!

Te-am văzut, așteptând pe sute de bănci

Amintiri intrepătrunse, aceleași vorbe nespuse

La fiecare pas, respirația ta,îmi devenea impas

Nu am putut să înaintez în teatrul privirii tale

O demonstrație în fața întregii lumi

Am eșuat ,coborând de pe aceleași culmi

Am coborât, am coborât,te-am urât

Nu ți-am găsit destinația în particulele de vânt

Te-am vânat,m-ai împușcat

Glonțul tău pur, acum sângeriu

Realitatea s-a izbit de pieptul meu

Mi-a omorât visarea,singurul organ viu