Riga

  Cete doare acolo jos ,copil mic si voios

  Visul tau de a fi se zice a nu deveni

  Stiu ca doare,te îneci in regret si speranta dar cui crezi ca îi pasă?...

O văd,e aici !

E aproape,o simt ,

Obosit cu ochii mici,

Dar,o văd,vreau s-o ating.

Pielea catifea,

Mirosul iasomie,

Simt că mă vrea,

Intre noi simt chimie.

In ale mele brațe o iau,

Energiile se contopesc,

Mă strânge tare, drumul nu-i dau,

Oare să ii spun că o iubesc ?!

În zare,o barcă lin s-arată
Miscata în voia brizei reci,
Marea neagră fantomatică
În miez de noapte plânge derutată...

Stau și o privesc amarnic
Fluxul și refluxul ei
Îmi hrănește liniștirea,
Cu abisul ei demonic.

Albastrul-smarald al mării
Tainic, melancolic.
Înghite barca periodic
Sunt supus însingurării...

ERA ODATA CA NICIODATA O FATA FOARTE FRUMOASA CARE ERA IMPREUNA CU UN BAIAT PE MIHAi el o iubea foarte mult ei doi se intelegeau foarte bine iar intro zi ea a plecat din cauza lacomiei cu un barbat bogat iar dupa ce a plecat mihai a castigat la loto iar ia a vrut sa se intoarca la mihai dar el ia vazut adevarata fata si na mai primito

Doi prieteni copilaș

Tare harnici și isteți

Vor să facă în ogradă

Un om mare de zăpadă

Încep treabă cu domulul

Dau zăpadă rostogolul

Și-astfel întocmesc ușor

Din zăpadă omul lor

Capu-l fac ,apoi drept nas,

Pun un morcov de pripas,

Pentru ochi sunt tocmai buni

Două cioturi de cărbuni

Pălăria,un castron

Doi trei nasturi la burtica

Și omul de zăpadă-i gata

Dar venit-a iepurașul

Urechiatul și poznașul,

Și-a mâncat pe negustate

Morcovul pe jumătate.

De Cocoru David Cristian

Demult, când au venit nave neterestre la București, după ce (ni) s,a întâmplat minunea sâmbătară ( ADVENTISTĂ) de la ziarul Timișoara (95 sau 96)mi-a fost dat ordin militar secret să scriu un alt imn.De atunci s-au întâmplat multe ...

    Am scris versurile următoare, care se potrivesc la ; ,, Onor la președinte ,,( e încercarea mea ultimă) ;

1   Suntem urmași de mari eroi

   Pe tărâmul român, unde,s turmele de oi

   Auru,i predat mereu,mereu de noi

   DOMNULUI din treacăt și de apoi!

2  Drapelul flutură în vânt

   Peste ape-n văzduh și pe dragul nost pământ

   Din lăută și din fluier zicem cânt

   Scris cccu sânge lui Yssus - Domnul sfânt!

   Îi spus de la creștini bătrâni

   Să păzim Sâmbăta și să nu mai fim păgâni

3  Tinerii nu au purtarede hapsâni

    Li se face milă chiar și de câini.

   DUXIneCaL - semnul latin

 4  Au suma-mpotrivă la semnul sabatin(!)

   Când e ziua de Odihnă mă închin 

   La : YAHVVEH = SABBAOT ( sau ELOHIMM)

    M = 1000

    D = 500

   C = 100

   L = 50

   X = 10

   V =  5

   I = 1

a,  ,,  ... și orice duh care nu mărturisește pe Iisus, nu Este de la DUMNEZEU, ci este  ...( N. T.) 

b ,,  ... căci Satan însuși se preface într-un înger de la lumină ...  ,,( N.T.)

c ,, Le - am dat legile Mele  și le -am făcut cunoscut poruncile Mele ,pe care trebuie să le împlinească omul ,ca să trăiască prin ele.    etc.( V.T.  Ezechiel ,cap.20 , vers .11 ,12,13 ,  20 ,21 .

d În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat  , va veni orice făptură să se închine înaintea Mea ,zice Domnul , ... (V.T. , Isaia , 66: 23).

e  ,, Al  Meu este aurul ...  ,,  (V.T. )

 f Citește  2 Tesaloniceni,cap . 2 ,N. T.  !!

g Citește Evang.  ,  ,, Apostolii mincinoși ,, și   ,,Proorocii mincinoși  ,,!!

Gânduri mă-nalță, zadarnic eu cred,

E murmur, tăcere, un soi mai necopt

De visuri mă-mbată; eu nu pot să pot

Sunt treaz, dar buimac, în lumea ce șed

Sunt crud și copt, dar încă netot

Între da și nu regăsesc amânare, 

Respir și resimt contaminare 

Privesc către oameni și ei către ei,

Sunt umbre ori ziduri sau simple idei

Eu caut în urmă un pot ne-nceput,

Îl strig răscolit, iar el, prefăcut,

Se-ascunde, mă lasă netot și căzut 

În marea cădere mă simt umilit,

Și cad întru totul, dar tot e nimic

Mă zbat în ruină, noroi și minciună;

E plumb așteptarea, o noimă nebună;

Rescriu începutul și pare endemic

Din tot ce a fost rămân un eseu:

Sunt totul în sine și sinele eu

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

În timiditatea zorilor, timid - pipăi mucul de țigară, 

stors de nicotina trecutului, îngrămădesc...

La început - firava cenușă, 

ușor,  decopertez foița,

înveliș cu înveliș...

După un timp, răbdarea îmi aparține, 

strecor mâna, în mâna celui care,

fără să mă cunoască a izbăvit în strădanie, 

învelișul...

Descopăr neliniștea și neliniștea acelui om,

care, în trecere,  a isprăvit să mai creadă, 

simțind la fel - a împachetat până în ultimul rol,

cuprins de mirare!

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

    Cum aş putea s-aşez în stihuri,
    Vorbe goale şi nimicuri,
    Gura lumii rea şi slută -
    În acorduri de lăută? 
    
    De mi-e dat şi îmi convine,
    Pun cuvintele în bine,
    De sunt jos în negru hău -
    Aşez rimele în rău...
    
    Pun cuvintele în rânduri,
    Înţeles ascuns din gânduri,
    Boabe mici de rouă-n soare,
    Gânduri-paseri călătoare...
    
    Cum aş putea să nu le cânt,
    De se pierde vorba-n vânt,
    S-aştern rânduri pe hârtie,
    Un gând bun din sută-n mie...