Observatorul. Renașterea.

Ze, un haiduc în propriul său gând, încă își caută azil.
În mintea sa sunt derulate felutire amintiri.
Scăpând cateva lacrimi, Ze realizează cât este de fragil
Momentele trecute acum sunt doar niște povestiri.

--Ze este sfâșiat de dor--
--Dor pentru Lebe și pentru fostele momente de amor--

Personajul nostru își aduce aminte de Lebe și al ei chip frumos
Se gândește la diferența dintre ce au fost cei doi si ce sunt în prezent
Parcă-i aude glasul blând și își imaginează trupul ei grandios
De ea Ze este cu adevărat dependent.

Lebe și Ze, în trecut, erau extrem de apropiați
Ziua fiecăruia conținea a celuilaltui prezență
Însă circumstanțele lor i-au făcut să devină schimbați
Iar acum Ze este convins că va muri de a Lebei absență. 

--Distanța dintre cei doi in continuu crește--
--Ze, cu inima frântă, își imaginează cum al său puls se oprește--

-steinkampf

Față de precedenta secvență, câteva luni au trecut
Lebe a căpătat înfățișarea și caracterul personajului mut
Majoritatea timpului pe Ze tratându-l ca pe un necunoscut
Nici măcar o vorbă, nici măcar un salut.

Din fericire, Ze a început să realizeze
Sursa durerii, ba chiar a inceput să o studieze
Si să o trateze.
Si încet-încet răsad de fericire să-și planteze
În adâncul sufletului.
Ze înțelege astfel legile trecutului:

Tot ce a trecut, tot ce ai avut și tot ce ai crezut
Acum se află într-un al tărâm, unul pierdut
Si dispărut
Într-un tărâm poate displăcut, insă absolut.

Regretele au fost, sunt și vor fii permanente
Însă niciodata nu vor fii omnipotente
Așa că Ze își adună milioanele de fragmente
Din fostele sentimente
Aducându-și aminte de câteva momente
Si de câteva stări de spirit ce acum sunt absente.
Prin minte îi trec gânduri violente
Necăjirile îi sunt abundente
Însă cu ajutorul ale orchestrei 20 de instrumente,
Ale pachetului 20 de medicamente
Ze face față acestor raționamente.

În trecut, Ze pentru Lebe murea
Cu moartea cunoștință să facă putea
Si de un fir de ață de asupra abisului se ținea
Însă adevărul este ca Lebe pe Ze îl deținea.
Lui Ze foarte tare nu îi păsa
Pentru că în totalitate nu înțelegea
Însă la urma urmei, toată greutatea
A devenit evidentă odata cu distrugerea
Si realizarea.

În trecut, Ze era ignorant,

Insă acum asupra viitorul său este total gerant.

-steinkampf

^{Într-o scurtă perioadă de timp, Ze trece de la fiind optimist
Având idealuri mari și zile pline de bucurie
La un nihilist convins, întrebându-se ”De ce exist?”
Neputându-și explica șocanta anomalie.}

^{Totul era legat de Lebe, o personalitate ilustră
Ce aparent îi aducea lui Ze o interioară eufórie
Însă ce a dus la o dependență sinistră
Provocându-i cicatrici în a sa memorie.}

^{Lebe se schimbase, motivele acesteia încă nu sunt cunoscute
Dar lipsa ei îl provoacă pe Ze să îndure o imensă jale.
Aducându-și aminte de lucrurile făcute și momentele plăcute
Ze rămâne singur, plângând în interior, cu toate camerele inimii goale.}

^{Ze așadar, conștient de inevitabila evoluție,
Caută refugiu și începe să mediteze.
Dar propria lui conștiință nu îi oferă nici o soluție
Ci îi afișează crudul adevăr; Ze începe să ofteze.}

^{Aceste ofturi și suferințe încet se adună
Ze, cu morala la pământ, cugetă spre Lebe
Își aduce aminte de momentele în care stăteau împreună
Suferind, personajul nostru de durere fierbe.}

-steinkampf

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Eu dorm acum pentru a mia oară

În aste ultime cinci mii de nopți,

Somnul ăsta relativ mă înfioară,

Odihna mea e vizitată des de hoți.

Visez un stadiu avansat de comă,

M-aș bucura să fiu inconștient,

Dorm cu o silă ce anunță vomă,

Sila de-a fi chiar și în somn prezent.

Planific un leșin vecin cu moartea,

Aș vrea să stau inert treizeci de ani,

Din insomnie înțeleg doar partea

Stării de veghe-n care scriu pe bani.

Dorm dar sunt treaz adânc în mine,

Ca un copil trezit la naștere în frig,

Somnul acesta e un surogat de bine,

Mă tem să mă trezesc de tot și strig.

Îmi sunt pereții martori la tortură,

Strig inutil ca-ntr-un spital de surzi,

Probabil doar durere scot pe gură

Și știu că sigur tu, eternitate, mă auzi

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Troppa sensibilità

La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.

Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .

Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!

In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"

Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.

Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.

Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.

La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.

La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).

Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.

Din candela cerului, neaua-i lepădată

Se așterne-n șiruri dalbe,

Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte

Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i

Își impune acum domnia,

Totul învăluie cu a sa greutate

Omoară, orice-i stă în cale

Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,

Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă

Neaua nu grăiește pace,

ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine

Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol

Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere

Te străpunge, te doboară

Cu o hlamidă moale, te înfășoară