Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 mai 2024
Vizualizări: 466
Poezii din aceiaşi categorie
Psalmi - XVIII - Cum să iubesc nedreptatea?
Doamne, Tu care vezi toate,
Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,
spune-mi: cum să iubesc nedreptatea
când ea rupe în mine ce-i curat?
De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?
De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?
Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.
Mă învăț să tac, dar strigătul din mine
arde ca un rug aprins sub piele.
Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,
arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,
cum să văd în a Ta judecată,
un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.
Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,
ajută-mă s-o port ca pe o cruce,
nu cu bucurie mincinoasă,
ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.
Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,
ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,
și că din cenușa răului,
Tu știi să faci viață.
Ce să fac Doamne?
Dacă vrei pe Dumnezeu
Să-l ai cu tine mereu,
Dimineața și seara,
Rugăciunea nu-o uita.
Poartă cruce pe a ta mâna,
S-au la gât dacă preferi,
Și vegheat vei fi de îngeri,
De îngerii cei din cer.
Agheasma de dimineață,
Îmi veghează-ntreaga viață.
Mirul și uleiul sfânt,
Ne ajută pe pământ .
Casa binecuvânta,
Cu apă sfințită-i dată,
Și dacă o tămâiem..
O casă sfințită avem.
Anafură când luăm,
Pe Domnul îl prea-naltam.
Când biserică vedem,
Crucea-n suflet o avem,
De aceea ne închinăm,
Lui Iisus ce este sus,
Ne vede este cu noi..
Ne ajută la nevoi.
Doamne noi îți mulțumim,
În veci Doamne te iubim.
Exiguu
Pe aparente drepte cărărui
Am început a socoti
Că este bine să nu mergi
Pe urma vechiului a fi
De poți opri procesul Lunii
Şi al Pământului aievea,
Înalță-mi către Soare denii
Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia
În sensul acelor de ceas apar
Diluvii nemiloase ce ies la suprafață
și cad nemiluit într-un adânc hotar
Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață
Acum poți reporni din nou
Întregul Univers minuscul înțeles
Cu fiecare pas ce poartă un ecou
Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou
Marius Ene, Polonia, 25.03.2025
Psalm II - Psalmul sufletului rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
Tu omule ce crezi că ştii...
Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte
Condorul care de pe stâncă se desprinde
Şi liber zboară după cum i-e firea?
Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate
O stea pe care o priveşti în noapte,
Smerită să-ţi dea toată strălucirea?
Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este
Ca Dumnezeu din depărtări celeste
Să vină să-ţi aducă...mântuirea?
Psalmi - XVIII - Cum să iubesc nedreptatea?
Doamne, Tu care vezi toate,
Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,
spune-mi: cum să iubesc nedreptatea
când ea rupe în mine ce-i curat?
De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?
De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?
Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.
Mă învăț să tac, dar strigătul din mine
arde ca un rug aprins sub piele.
Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,
arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,
cum să văd în a Ta judecată,
un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.
Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,
ajută-mă s-o port ca pe o cruce,
nu cu bucurie mincinoasă,
ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.
Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,
ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,
și că din cenușa răului,
Tu știi să faci viață.
Ce să fac Doamne?
Dacă vrei pe Dumnezeu
Să-l ai cu tine mereu,
Dimineața și seara,
Rugăciunea nu-o uita.
Poartă cruce pe a ta mâna,
S-au la gât dacă preferi,
Și vegheat vei fi de îngeri,
De îngerii cei din cer.
Agheasma de dimineață,
Îmi veghează-ntreaga viață.
Mirul și uleiul sfânt,
Ne ajută pe pământ .
Casa binecuvânta,
Cu apă sfințită-i dată,
Și dacă o tămâiem..
O casă sfințită avem.
Anafură când luăm,
Pe Domnul îl prea-naltam.
Când biserică vedem,
Crucea-n suflet o avem,
De aceea ne închinăm,
Lui Iisus ce este sus,
Ne vede este cu noi..
Ne ajută la nevoi.
Doamne noi îți mulțumim,
În veci Doamne te iubim.
Exiguu
Pe aparente drepte cărărui
Am început a socoti
Că este bine să nu mergi
Pe urma vechiului a fi
De poți opri procesul Lunii
Şi al Pământului aievea,
Înalță-mi către Soare denii
Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia
În sensul acelor de ceas apar
Diluvii nemiloase ce ies la suprafață
și cad nemiluit într-un adânc hotar
Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață
Acum poți reporni din nou
Întregul Univers minuscul înțeles
Cu fiecare pas ce poartă un ecou
Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou
Marius Ene, Polonia, 25.03.2025
Psalm II - Psalmul sufletului rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
Tu omule ce crezi că ştii...
Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte
Condorul care de pe stâncă se desprinde
Şi liber zboară după cum i-e firea?
Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate
O stea pe care o priveşti în noapte,
Smerită să-ţi dea toată strălucirea?
Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,
Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este
Ca Dumnezeu din depărtări celeste
Să vină să-ţi aducă...mântuirea?
Alte poezii ale autorului
El și cu Ea…
Azi totul e numai iubire,
Un cer cu o singură stea,
Ochi dulci sclipind în privire,
Mâna în mână, el și cu ea.
O floare, un parc, o alee,
Sărutul timid și rebel,
În ochi le răsar curcubeie,
Și râd fericiți, ea și cu el.
Tristețea întreagă dispare,
Rămâne iubirea ce vrea,
Să-i țină uniți într-o floare,
O singură lume: el și cu ea.
Un cântec se-aude în zare,
Șoptit ca o taină din cer,
Se leagănă timpul în soare,
Pe banca tăcerii, ea și cu el.
În piept le dansează iubirea,
Cu zboruri de înger și nea,
Un vis le împlinește menirea,
Pe veci împreună: El și cu Ea.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Sunt toate ale mele...
Când mângâie cerul miei zburdalnici,
Ori doarme întins pe umeri de zeu,
Sunt liber precum stejarii cei falnici,
Și strig tuturor că ceru-i al meu.
Când freamătă lin cu glas de fecioară,
Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,
Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,
Strig tuturor că pădurea-i a mea.
Când plânge pământul în lume,
Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,
Cu buza uscată pot tuturor spune,
Izvorul cel dulce e numai al meu.
Sunt liber și râd căci dorințe nu am,
Iar casa îmi este oriunde sub stele,
Triluri de păsări se aud de pe ram,
Și strig tuturor: sunt toate ale mele!
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
El și cu Ea…
Azi totul e numai iubire,
Un cer cu o singură stea,
Ochi dulci sclipind în privire,
Mâna în mână, el și cu ea.
O floare, un parc, o alee,
Sărutul timid și rebel,
În ochi le răsar curcubeie,
Și râd fericiți, ea și cu el.
Tristețea întreagă dispare,
Rămâne iubirea ce vrea,
Să-i țină uniți într-o floare,
O singură lume: el și cu ea.
Un cântec se-aude în zare,
Șoptit ca o taină din cer,
Se leagănă timpul în soare,
Pe banca tăcerii, ea și cu el.
În piept le dansează iubirea,
Cu zboruri de înger și nea,
Un vis le împlinește menirea,
Pe veci împreună: El și cu Ea.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Sunt toate ale mele...
Când mângâie cerul miei zburdalnici,
Ori doarme întins pe umeri de zeu,
Sunt liber precum stejarii cei falnici,
Și strig tuturor că ceru-i al meu.
Când freamătă lin cu glas de fecioară,
Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,
Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,
Strig tuturor că pădurea-i a mea.
Când plânge pământul în lume,
Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,
Cu buza uscată pot tuturor spune,
Izvorul cel dulce e numai al meu.
Sunt liber și râd căci dorințe nu am,
Iar casa îmi este oriunde sub stele,
Triluri de păsări se aud de pe ram,
Și strig tuturor: sunt toate ale mele!
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.