Mă chinuie vise...

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Călătoresc cu trenul 

Prin dulcile amintiri

În ochi le-ngheață gerul

Rămăn ca niște priviri.

Adânc la mine se uită

În ochi, pătrunzător

Oprind pe loc suflarea 

Lăsându-mă să mor...

Îmi fac atunci bagajul 

Cel mic și imaginar

Să plec , să nu scap zborul

Ce se împrăștie fumar.

Ajung la destinație 

Și râd și plâng și simt

Plăcută... acea senzație 

Că fericită sunt!

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Til einskis

Á vorin, með sálina titrandi,

Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,

Og á haustin, þegar vonir deyja,

Við eigum ský eftir,

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem kemur aldrei aftur,

Vöggur bara hverfulur draumur

Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,

Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,

En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingju sem við viljum alltaf,

Ég kem ekki lengur!

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingja sem við viljum svo mikið

Ég kem ekki lengur!

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

Să lucre zilnic pentr-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

Mulți copii se îndepărtează, 

De părinți și de-alor casa, 

Pleaca în străinătate, 

Rămânând în urma toate. 

Stau părinții pe cerdac, 

Și se uita-n urma lor, 

Pleaca ce le e mai drag, 

Rămânând doar praf de dor. 

Părinții îmbătrânesc, 

Poarta nu se mai deschide, 

Și asa e și firesc, 

Străinătatea nu minte. 

După ani și ani de zile, 

Vin regretele apoi, 

De ce ai plecat copile! 

Și-ai lăsat în urma doi?

Doi părinți ce te-au crescut, 

Cu dragoste și iubire, 

Dar tu ai făcut ce-ai vrut! 

I-ai lăsat ca pe ruine. 

Stau în prag și te așteaptă, 

Anii trec, tu nu mai vi, 

O sa vi acus la poarta, 

Dar nu ii vei mai găsi. 

O să-ți para rău de toate, 

De alegerea făcută, 

Pleaca din străinătate, 

Hai acasă! Vremea-i scuta.

Timpul nu sta, nu te-așteaptă, 

Să-ți mai vezi părinți-odată, 

Hai acasă, nu mai sta! 

Profita de șansă ta!

Atâta veghe și atât nesomn,

Zdrobește inima în mine,

Întins în pat nici oasele nu dorm,

Și plânge locul gol lăsat de tine.

Din umbra candelei de pe perete,

Ce-ntruchipează un chip de fată,

Se scurge-n jos buchet de plete,

Aidoma ca o apă revărsată.

Tăcerea nopții surpă întreaga casă,

Se zguduie-n fereastră raza lunii,

Amurgul stă ascuns sub masă,

Și în nesomn mă chinuie străbunii.

Cu pleoapele mijite secer întuneric,

Și îl adun în snopi la miezul nopții,

Să vină din infern un tren feeric,

Să-i ducă unde ziua își arată colții,

Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,

Să car vagoane întregi de insomnie,

Căci doar așa voi ațipi vreodată,

Când se descarcă întunericul în amurgie.

Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,

Câte vorbe aruncate în neant…

Mă frământ între lumini şi apusuri,

Mă cufund într-un soare gigant.

Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,

Câtă necinste, ruşine, neteamă,

În suflet de om zilnic se adună,

Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.

Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,

Evanghelii se mistuie în altar,

Necuraţii invadează oraşul,

Piere al credinţei ultim lăstar.

Doamne, se gată petrolul din lampă,

Se întunecă omul în suflet şi-n minte,

Mamele acum joacă roluri de vampă,

Copiii lor blesteamă tainele sfinte.

Doamne, se surpă-n cutremur pământul,

Apele curg în potop ca dintr-o fântână,

Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…

Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Şi nu îmi pasă dacă plouă,

nimic din ce-am vorbit nu se amână,

voi fi prezent la ora nouă,

abia aștept ca să te ţin de mână.

Şi nu îmi pasă dacă ninge,

voi fi prezent la întâlnire,

nici chiar potopul nu mă poate învinge,

așteaptă-mă, că vin, iubire...

E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,

e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,

merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,

chiar dacă trupu-mi este o ruină.

Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,

și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,

e drumul scurt atâta timp cât plâng,

şi nimeni să mă-oprească n-are voie.

Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?

nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,

c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,

încât eu însumi lacrimă am devenit.

Și zilnic mă gândesc numai la tine,

Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,

Pe noapte am culcat-o lângă mine,

Apoi am evadat cu luna sus în munți.

Sub geam îți curge un râu de lacrimi,

Ce-a izvorât demult din inimă și dor,

Deschide larg fereastra mea de patimi,

Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.

Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,

Și am să vin ca să ți-o las la ușă,

De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,

Un urlet lung, și-o mână de cenușă.