3  

Agonie

 

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

 

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

 

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

 

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

 

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

 

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

 

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

 

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

 


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online Agonie

Дата публикации: 8 февраля

Добавлено в избранное: 1

Просмотры: 127

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

Până la un punct nimicuri

Ieşirile din tunel s-au făcut mai mereu în spaţiul din dreapta .

Traversarea s-a făcut pe partea stângă a ochiului , pe curba

dintre cele două îndoieli unde se aşează nepriceperea sugrumării

dintre cele două capete în colţurile cărora se agaţă pentru a nu fi

zdrobită de talpa disperării ce loveşte timpul feliindu-l în ore ,

aranjându-le pe farfurii zburătoare , suflându-le în spaţiul din

dreapta căci pe umărul stâng i-a căzut întregul pe care l-a

scormonit cu cele şapte degete de la o mână , căci cealaltă

ţinea celelalte degete cu unghii lungi pe care se căţăra până

în creştet pentru a-şi da drumul în mijlocul ochilor afundaţi

în orbite .

Еще ...

Prefer să tac...

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

 

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

 

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

 

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

 

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

 

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

Еще ...

Pățanii

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

 

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

 

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

 

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

 

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

 

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

 

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

 

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

 

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

 

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

 

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

 

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

 

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

 

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

 

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

 

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

 

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

 

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

 

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

 

                         ☆

 

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

 

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

 

                         ☆

 

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Еще ...

Lepădați în brațele uitării

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

 

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

 

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

 

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

 

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

 

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

 

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Еще ...

...un vis mi-a spus!

Anii vin și mulți se-adună

Și îi simt că-s grei în cârcă,

Sunt ca un colac cu roadă

Bat în cracă, nimic nu pică.

 

Repede mai trece vremea

Ieri un tânăr și-azi bătrân,

Doamne spune că se poate

Bătrânețea să-mi amân.

 

Sau lungește puțin clipa

Când pe lume-s fericit,

Sau te rog fă-o mai mică

Când sunt trist și necăjit.

 

Acum aștept un răspuns

Poate-l voi primi de Sus,

Din înalt, din cerul Sfânt

Chiar de la Domnul IIsus.

............................

După-un timp un vis mi-a spus

Fiule, nu te-amăgi, ești muritor,

Dar te-ndemn fă-ți viața faptă

Să devii când pleci...nemuritor!

 

 

 

Еще ...

Acum, pe trecute e toamna,

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

 

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

 

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

 

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

 

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

 

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

 

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.

Еще ...

Другие стихотворения автора

În mine…

 

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

 

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

 

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

 

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

 

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.

 

Еще ...

Cântec

 

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

 

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

 

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

 

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

 

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

 

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

 

E atâta umblet,

E atâta freamăt...

 

Еще ...

Regăsire...

 

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

 

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

 

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

 

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Еще ...

Sărăcie

 

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

 

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

 

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

 

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

 

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

 

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

Еще ...

Apăsare

 

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

 

 

Еще ...

Vis alb

 

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

 

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

 

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

 

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

 

Еще ...