Pui de dac
Când eram nebun de tânăr,
Șuieram la Lună să apară,
Bezna o puneam pe umăr,
Și plecam grăbit afară.
Când aveam o zi mai fastă,
Îmi puneam și-o stea în frunte,
Și urcam voios pe creastă,
Ca să luminez un munte.
Lângă Sfinx stăteam întins
Cu-a mea beznă să-l îmbrac,
Steaua i-o puneam, convins,
Că sunt un strămoș de dac.
Și zvârleam grăbit în vale,
Stânci din cele mai pribege,
Să astup orice cărare,
Să fiu singur cu-al meu rege.
Iar din lună și din stea,
Ca-ntr-un ritual străvechi,
Flori de colț pe noi ningea,
În mănunchiuri și-n perechi.
Apoi, când plecam spre casă,
Mânam zori de zi în turmă,
Aveam față luminoasă,
Ca un dac de pe Columnă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 30 июля 2024
Просмотры: 379
Стихи из этой категории
,,Nu te enerva" în portugheză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Só uma palavra
Disse ao acaso
Implacável
Isso me derruba.
o coração acredita
O pensamento mede isso,
O silêncio se foi
Para sempre.
Infelizmente, essa é a minha natureza,
Mas sempre em minha mente digo o seguinte:
"Não fique bravo!"
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Talvez sem querer, às vezes você é atingido
Em uma palavra, não é apropriado.
não fique bravo, não fique bravo
Vamos, sorria e ouça meus conselhos.
Só uma palavra
Isso me traz pensamentos pesados
E só com eles
Isso me cerca.
É ciúme
Isso vem como um fardo
E um pesadelo indescritível
A noite no sonho desce.
Infelizmente, essa é a minha natureza,
Mas sempre em minha mente digo o seguinte:
"Não fique bravo!"
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Talvez sem querer, às vezes você é atingido
Em uma palavra, não é apropriado.
não fique bravo, não fique bravo
Vamos sorrir e ouvir os conselhos.
E você saberá
Para te dizer
de qualquer forma,
todos os que
Não fique bravo!
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Não fique bravo!
Fără sens
Fără sens
Ieri legam cuvintele de-o oglindă
In sensul în care as fi vrut sa merg
Stră-zile erau închise
Un ochi de apă se scalda în ploaie
Gura mi-o luase pe cărări
La brat cu-o pălărie
Picior grăbit către pantof ,căzu pe trepte frânt
Un vis venit din vid, trecea prin sens opus cu viața
Taxiul omului de rând, îi rătăci speranța
Azi norii cer un jurământ
Să punem o dorință
Când tot ce e pe lume sfânt
Lăsăm în suferință
O talpă calcă apăsat buricul
Noi toți ne ducem aplecati
Cu pleoapele acoperind pe IRISI
Unde lumina-i împărat
Și taxele o cere
Când codrul pleacă liniștit
Azi drujbele ne cer tribut
mortal
Of maică,ce durere
Azi cioburi crengile se fac
Nimic nu le mai cere
El,eu sau tu
Si-un snop de vieți trăite
Punem culori pe ochii orbi
Și lacrimi pe cuvinte
Si ne uităm profund
La noi,la ei,la voi
La ieri,la azi ...și stop
Mâine nu vine!
Florin Ristea
11.07.2024
22:00.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Vecina!
Azi nu te-am zărit prin curtea casei,
să-ți spun bună dimineața,
Și griji îndată mi-am făcut, cu cine
oare merg să îmi fac piața.
Vorbesc despre a mea bună vecină,
pe care o cunosc de-o veșnicie,
De când făceam naveta amândoi,
având și eu și ea aceeași meserie.
Țin minte cum alergam să prindem
rata și cât era de-aglomerat,
S-ajungem la serviciu în timp util,
ca șeful să nu ne facă referat.
Erau până în "89 alte vremuri și toată
lumea mergea la muncă,
De dimineață până seara să facem
planul și rar gustam o țuică.
Și peste tot era organul de partid,
care știa câte-n lună și-n stele,
Primind note de la informatori, iar
noua ne făceau zilele grele.
Dar iată că în curte a apărut vecina
și mă grăbesc să-i dau binețe,
Așa că mă opresc să povestesc,
spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!
Timp pierdut
Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,
Iar eu parcă am prins rădăcini.
Am stagnat și în adâncuri am alunecat,
M-am cufundat și m-am înecat.
Timpul trece iar eu stau în loc
Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.
Timpul trece iar eu sunt neajutorată,
Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.
De abis rădăcinile m-au îmbrățișat
Iar speranța din mâini mi-a alunecat.
Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri
Iar propriul sine știe doar a mă asupri.
Un sentiment de dor inexplicabil
A unui trecut irevocabil.
Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,
Unul care s-a simțit ca un coșmar.
Sunt prizonieră a unei nostalgii amare
Și nu am cale de scăpare.
Nostlagie pentru atâta timp pierdut,
Ce în durere l-am petrecut.
N-am putut să mă bucur nicidecum,
De timpul estompat oricum.
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
,,Nu te enerva" în portugheză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Só uma palavra
Disse ao acaso
Implacável
Isso me derruba.
o coração acredita
O pensamento mede isso,
O silêncio se foi
Para sempre.
Infelizmente, essa é a minha natureza,
Mas sempre em minha mente digo o seguinte:
"Não fique bravo!"
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Talvez sem querer, às vezes você é atingido
Em uma palavra, não é apropriado.
não fique bravo, não fique bravo
Vamos, sorria e ouça meus conselhos.
Só uma palavra
Isso me traz pensamentos pesados
E só com eles
Isso me cerca.
É ciúme
Isso vem como um fardo
E um pesadelo indescritível
A noite no sonho desce.
Infelizmente, essa é a minha natureza,
Mas sempre em minha mente digo o seguinte:
"Não fique bravo!"
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Talvez sem querer, às vezes você é atingido
Em uma palavra, não é apropriado.
não fique bravo, não fique bravo
Vamos sorrir e ouvir os conselhos.
E você saberá
Para te dizer
de qualquer forma,
todos os que
Não fique bravo!
não fique bravo, não fique bravo
As palavras podem enganar.
não fique bravo, não fique bravo
Que nenhuma raiva é boa.
Não fique bravo!
Fără sens
Fără sens
Ieri legam cuvintele de-o oglindă
In sensul în care as fi vrut sa merg
Stră-zile erau închise
Un ochi de apă se scalda în ploaie
Gura mi-o luase pe cărări
La brat cu-o pălărie
Picior grăbit către pantof ,căzu pe trepte frânt
Un vis venit din vid, trecea prin sens opus cu viața
Taxiul omului de rând, îi rătăci speranța
Azi norii cer un jurământ
Să punem o dorință
Când tot ce e pe lume sfânt
Lăsăm în suferință
O talpă calcă apăsat buricul
Noi toți ne ducem aplecati
Cu pleoapele acoperind pe IRISI
Unde lumina-i împărat
Și taxele o cere
Când codrul pleacă liniștit
Azi drujbele ne cer tribut
mortal
Of maică,ce durere
Azi cioburi crengile se fac
Nimic nu le mai cere
El,eu sau tu
Si-un snop de vieți trăite
Punem culori pe ochii orbi
Și lacrimi pe cuvinte
Si ne uităm profund
La noi,la ei,la voi
La ieri,la azi ...și stop
Mâine nu vine!
Florin Ristea
11.07.2024
22:00.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Vecina!
Azi nu te-am zărit prin curtea casei,
să-ți spun bună dimineața,
Și griji îndată mi-am făcut, cu cine
oare merg să îmi fac piața.
Vorbesc despre a mea bună vecină,
pe care o cunosc de-o veșnicie,
De când făceam naveta amândoi,
având și eu și ea aceeași meserie.
Țin minte cum alergam să prindem
rata și cât era de-aglomerat,
S-ajungem la serviciu în timp util,
ca șeful să nu ne facă referat.
Erau până în "89 alte vremuri și toată
lumea mergea la muncă,
De dimineață până seara să facem
planul și rar gustam o țuică.
Și peste tot era organul de partid,
care știa câte-n lună și-n stele,
Primind note de la informatori, iar
noua ne făceau zilele grele.
Dar iată că în curte a apărut vecina
și mă grăbesc să-i dau binețe,
Așa că mă opresc să povestesc,
spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!
Timp pierdut
Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,
Iar eu parcă am prins rădăcini.
Am stagnat și în adâncuri am alunecat,
M-am cufundat și m-am înecat.
Timpul trece iar eu stau în loc
Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.
Timpul trece iar eu sunt neajutorată,
Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.
De abis rădăcinile m-au îmbrățișat
Iar speranța din mâini mi-a alunecat.
Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri
Iar propriul sine știe doar a mă asupri.
Un sentiment de dor inexplicabil
A unui trecut irevocabil.
Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,
Unul care s-a simțit ca un coșmar.
Sunt prizonieră a unei nostalgii amare
Și nu am cale de scăpare.
Nostlagie pentru atâta timp pierdut,
Ce în durere l-am petrecut.
N-am putut să mă bucur nicidecum,
De timpul estompat oricum.
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
Другие стихотворения автора
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Ție...
Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,
Strivit sub pași ce nu-s ai mei,
Și-n rana mea de-argint se-așterne,
Un colț uitat de tinere femei.
Prin lutul rece al neființei,
Îmi curg ghețari în loc de sânge,
Iar inima, oglindă a minții,
E-un țărm ce resturi aruncate strânge.
Iubirea-mi este doar o șoaptă,
Un vis închis într-un mormânt,
Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,
Rămân o umbră întinsă pe pământ.
Și poate-n timp, când tu vei plânge,
Când focul meu va fi uitat,
Îți voi fi clocotul din sânge,
Și lacrima în care te-ai scăldat.
Spaimă
În toiul nopții, lin tresare,
Cu visul prins într-o năframă,
Sub gene-i lacrimă o floare,
Din ochii mari cuprinși de teamă.
Odaia-i plină de mireasmă,
Focul plânge în surdină,
O stea îi miruie agheasmă,
Pe trupu-i zvelt de balerină.
Mâna-i tremură întruna,
Îi fac vânt și îi dau apă,
Sus pe boltă râde luna,
Până când de zori se crapă.
Gura-i albă ca de cretă,
Peste-o vreme mi-a șoptit:
-Vai ce noapte indiscretă,
Îmi spunea: - Te-a părăsit!
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
Trenul iubirii
Acum plecare mea-i definitivă,
Iar tu vei fi mai liberă în toate,
Iar eu voi fi acea locomotivă.
Ce cară grijile comune-n spate.
Vagoanele sunt lungi și grele,
Cu greu se mișcă roțile pe șină,
Iar pentru toate lucrurile rele,
Doar șeful gării e mereu de vină.
Și te-am iubit cu patimă și grijă,
Ai fost regina mea ascunsă-n turn,
Te port în inimă ce pe o schijă.
Dar trenul nu îl mai întorc din drum.
Mai sunt prin gări și triste accidente,
Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,
Din când în când vagoane confidente,
În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.
Privesc în jur iar totul e arid și rece,
Într-unul din vagoane plânge mama,
Și nimeni nu salută trenul care trece,
Deși, încontinuu prin gară sun alarma.
Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,
Ca un semnal de stop ori bariera pusă,
Iar trag semnalul, și șuieră din mine,
Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.
Ți-aud și vocea dulce cum suspină,
Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,
Adio, îți spun, și te absolv de vină,
Căci voi sfârși sub roțile de tren...
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Ție...
Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,
Strivit sub pași ce nu-s ai mei,
Și-n rana mea de-argint se-așterne,
Un colț uitat de tinere femei.
Prin lutul rece al neființei,
Îmi curg ghețari în loc de sânge,
Iar inima, oglindă a minții,
E-un țărm ce resturi aruncate strânge.
Iubirea-mi este doar o șoaptă,
Un vis închis într-un mormânt,
Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,
Rămân o umbră întinsă pe pământ.
Și poate-n timp, când tu vei plânge,
Când focul meu va fi uitat,
Îți voi fi clocotul din sânge,
Și lacrima în care te-ai scăldat.
Spaimă
În toiul nopții, lin tresare,
Cu visul prins într-o năframă,
Sub gene-i lacrimă o floare,
Din ochii mari cuprinși de teamă.
Odaia-i plină de mireasmă,
Focul plânge în surdină,
O stea îi miruie agheasmă,
Pe trupu-i zvelt de balerină.
Mâna-i tremură întruna,
Îi fac vânt și îi dau apă,
Sus pe boltă râde luna,
Până când de zori se crapă.
Gura-i albă ca de cretă,
Peste-o vreme mi-a șoptit:
-Vai ce noapte indiscretă,
Îmi spunea: - Te-a părăsit!
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.