Epigrame XVIII

n-ai de unde să știi adevărul  

despre ceva ce nu s-a întâmplat încă

e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini

una care nu exista

pur și simplu

iar alta care trebuia să vină

dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima

nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle

chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața

 în acest ocean indian al iubirii

dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii

lui Baudelaire

amarnic

dar parcă prea târziu

îl plânse Ghilgameș pe Enkidu

de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii

însă nici nu disper

este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare

iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…

Într-o țară cu legi scrise în nisip,

Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,

Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,

Un drept sfințit, un venit garantat.

Unii primesc, cu bucurie-n suflet,

O pensie măruntă, un dar de la stat.

Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,

Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.

Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,

 Între cei bogați și cei săraci, departe.

Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,

Se fură ani, se-adaugă noi praguri.

Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,

Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.

O nedreptate crudă, o rană adâncă,

În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.

Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.

Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.

Trecem adeseori nebăgați in seama,

Suntem pulbere de nisip,

Oamenii nu vad,oamenii nu vad,

Aurul ascuns în ea,inima noastră..

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

la fiecare început de Decembrie

sunt trist

se adună toate tristețele de peste an

unele peste altele

într-un loc fragil al tristeții

undeva în preajma inimii

până îmi înăbușă sufletul

și parcă mă simt tot mai greu

cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți  a vieții

fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat

ca în copilărie

când în locul tristeților

puneam cărăbuși și fluturi

și-i răstigneam acolo de vii

cu o cruzime nemaiîntâlnită

diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată

sunt ca niște camelii de iarnă

care înfloresc în decembrie

ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie

în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol

sau una roșu aprins

ca un  licurici care strălucește noaptea

când crapă pietrele

cred că doar tristețile

îmbrăcate în negru

sunt mai enigmatice decât cameliile

pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic

care bat toaca la miezul nopții

atunci când simți că ți se rupe inima

de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică

la această suferință nedreaptă

de a ne iubi între noi

uneori chiar împotriva inimilor noastre...

N-am mai vorbit demult cu tine, 

Dar nici nu pare să îți pese, 

Pe buzele ce-mi sunt străine, 

Păianjenii au început să țese. 

Sunt scrib de când nu mai vorbesc, 

Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față, 

Aş vrea să strig că te iubesc, 

Dar parcă-s mut de-o viață. 

Limbajul corpului am învățat, 

Și-s strălucit în pantomimă, 

Şi n-am crezut cu adevărat, 

Că a vorbi este egal cu crimă. 

Mai bine aș fi și orb, și surd, 

Să nu mai știu nimic de tine, 

Și n-aș vedea ceva absurd, 

Dac-ar urla cuvintele în mine. 

Înger orb cu aripi frânte,

Vino să te port în spate,

Glasul meu duios să-ți cânte,

Despre viață, despre moarte.

Rana să îți oblojesc,

Să-ți dau smirnă când ți-e sete,

Și cu jind să te privesc,

Cum lumina-ți arde-n plete.

Înger refuzat de rai,

Şi de iadul luciferic,

Vino-n brațe să îmi stai,

Să te-îndrum prin întuneric.

Te voi duce pe-o cărare,

Printre umbre de tăcere,

Să-ți găsești a ta visare,

Într-un strop de mângâiere.

Aripi smulse de furtună,

Ți le strângi umil la piept,

Lacrima-ți de foc adună,

Plânsul cerului nedrept.

Ești osândă sau chemare?

Glas de om ori glas divin?

Ești căzut pentru-ndurare,

Sau un semn de rău destin?

Te voi duce printre ruguri,

Unde focul curge-n ploi,

Să te-înalți printre amurguri,

Și să-ți crească aripi noi.

Dar de-i scris să fii uitare,

Depărtat de Dumnezeu,

Eu îți dau a mea suflare,

Şi în ceruri... locul meu.

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Dorul meu îți cântă-n suflet, 

La fereastră, tu stai tristă, 

Și gândești la al meu umblet, 

Vărsând lacrimi în batistă. 

Ziua-ți pare mult prea lungă, 

Zbucium și nesomn ți-e noaptea, 

Iar tristețea ți-o alungă, 

Raza lunii și cu cartea. 

Vântu-ți duce șoapta-n zare,

Printre frunze răvășite,

Glasul meu, ca o chemare,

O cuprinde, și-o înghite.

Pe sub gene stinse, plouă

Răsărind dorinți pripite,

Murmurând o rugă nouă,

Îți ții palmele lipite.

Dar ascultă, lin, tăcerea,

Ea îmi poartă umbra vie,

Și îți lasă mângâierea,

Fără trupul să o știe.

Și privește cum suspină,

Frunza arsă de uitare,

În tăcerea ei se-nchină,

Dorul meu fără hotare.

Lacrimile strângi sub pernă,

Rătăcind prin vis pustiu,

Și-n iubirea ta eternă,

Tu, s-aștepți, că am viu,

Să-ți rămân în nopți târzii,

Ca o rază în fereastră,

Și ca veșnic să mă știi,

Voi fi steaua cea albastră.

Cuplu tehnocrat

Doi soţi mergeau pe stradă,

Doar în sincron, ea lângă el.

Electronişti de olimpiadă,

De aceea merg în paralel.

Charles de Gaulle

Pe-acest general iubit,

L-am jucat drept rol,

Dar atunci când am vorbit,

Chiar m-am dat…de Gol.

Soţului nebun

Sub acelaşi acoperiş noi ne-am mutat,

Dar îndoieli mereu tot mă apasă,

Fiindcă am văzut la el ceva ciudat,

Nu are toate ţiglele pe casă.

Maşina de spălat

Maşina de spălat e dusă,

Şi ştiu un reparator beton,

Dar când să ies cu ea pe uşă,

Îmi strigă să-i dau Calgon.

Lansare de carte

Mare vâlvă a fost ieri la librărie,

Un negru african o carte a lansat,

Decepţia însă avea să vie,

Când au văzut că e de…colorat.

Invitaţie

Am invitat o tipă mică,

Să luăm masa la Ateneu,

Dar ea fiind cam firfirică,

Am cărat-o mai mult eu.

Contorsionist

De mic mi se spunea argintul viu,

Şi-am dobândit ceva puteri,

Acum contorsionist aș vrea să fiu,

Dar am vreo câteva…îndoieli.

Masaj

Mi-a fost recomandat de un amic,

Salonul de Masaj de la Cetate,

Am fost acolo şi ce vreau să vă zic,

Nu prea m-a dat pe spate…

La croitor

Nu mă duc la croitor,

Nu, că n-aş dori costum şucar,

Dar port vorba din popor,

Am doar bani de buzunar.

Colega de serviciu 

Fiind foarte revoltată,

Departe de a fi o ţaţă,

Ea îmi spune, stând pe vine,

Ce simte când şeful vine,

O vorbă mult prea rea,

Ai aruncat fără căință,

Și a lăsat în urma sa,

Noian de suferință.

O vreme de tăcere,

În calea mea ai pus,

Și ochiu-ntruna cere,

O lacrimă în plus.

Un gest de amăgire,

Pe chip ți se arată,

Iar pura mea iubire,

E-n turnuri ferecată.

Și stau de atâta vreme,

Arzând cu doru-n piept,

Iar inima se teme,

Că veșnic o s-aștept.