Epigrame XVIII

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Se lasă noaptea-n trup și peste pleoape,

Puterile îmi sunt acum înspre amurg,

Mi-e pielea galbenă iar toamna e aproape,

Și din copacul vieții toți anii mi se scurg.

Și iarba crește peste mine tot mai deasă,

Iar ochiul meu se pierde printre rădăcini,

Și simt pământul cum fruntea mi-o apasă,

Și mă înțeapă-n suflet păduri de mărăcini.

Lumina mea e aici din ce în ce mai fadă,

Iar gustul vieții îmi pare acuma mai amar,

Mă uit pe cer cum stele dorm grămadă,

Sub mângâierea lunii întinsă pe-un altar.

Sunt desfrunzit de amintiri și totu-i întâmplare,

Iar focu-n sobă trosnește întruna a bun rămas,

Mă strigă sânul mamei să-mi deie de mâncare,

Și casa părintească să vin măcar pentru un ceas.

Acuma, somnul de o clipă, îmi pare veșnicie,

Și, totuși, paharul morții îl voi gusta oricum,

Și, vai, ce toamnă e azi în lacrima-mi sălcie,

Și frunze, multe frunze stau galbene pe drum.

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.

La orice ușă închisă, 

Fereastră să zidești, 

Și-n orice mână întinsă, 

Un ban să dăruiești. 

Să-ți fie pasul rază,

Să calci pe drum curat,

Iar inima-ți să vază,

Ce-i sfânt și-adevărat.

Din vis să-ți faci aripă,

Să zbori spre cei căzuți,

Să nu lași vreo risipă,

Nedăruită celor mulți.

Cuvântul tău să mângâie,

Acel suflet rănit,

Ca lacrima să-i suie,

Spre cerul liniștit.

Căci darul nu e aur,

Nici milă ori păcat,

Ci e cununi de laur,

În cer când ai plecat.

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

Te-am întâlnit pe-un ţărm de rătăcire,

Sfioasă îţi trădai nedumerirea,

Dar ascundeai sub zâmbet o iubire,

Şi-ţi împărţeai cu soarele lucirea.

Cu ale tale urme în nisipul încă ud,

Şi umbra-ţi sub un soare pofticios,

Îmi conturau renascentist pe trupu-ţi nud,

Esenţa femeiască a corpului prea crud.      

M-am aruncat în ale vremii valuri,

Ca să împart cu tine acelaşi timp,

Să fim prezenţi la aceleaşi baluri,

Să dănţuim ca mirii pe acelaşi ritm.

Să pot la miez de noapte să te fur,

Şi să te port pe ape neumblate,

Să te iubesc ca un nebun şi să îndur,

A ta iubire şi vorbe deocheate.

Apoi de pruncii noştri să îngrijim,

Şi vremea peste noi să ningă,

Iar noi ca la-nceput să ne iubim,

A noastră dragoste planeta să încingă.

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)

Tristă ,umilită

Soție neiubită

Femeie folosită 

Dezamăgită si rănită 

Inima zdrobită 

Făcută bucățele 

Așa se bucură toate  neamurile 

Mai bine nu era acum 25 de ani si ceva tristețea din viața mea

Cândva se chema dragostea

Un soț bun dar nu prea, care nu se oprește din a bea, cu un viitor decent dar nici o realizare recent.

Sunt eu devină pentru frustrări și rutină

Să construiești cu cine? 

Când nu se vede in tunel nici o lumină 

Un an ciudat cu mișcări spre bine terminate toate cu o mare rușine 

Nimic nu e cum pare a fi, e superficial de bine dar totul trist in mine 

Să las deoparte ceva ce nu are nimic să-mi arate, doar sticle goale care împarte cu veri si prieteni adunați pe mine toți înverșunați ca nu-s model ca a lor soție.

Acceptă doar așa să fie.

Degeaba ai gândire proprie

Mai bine să nu se apropie .

Las-o pe X în pace nimic nu e bine din ceea ce ea face.

De câte poezii mai e rost?

Sa le citești,poate ai să înțelegi.

Căci dragostea nu are cost,

Dar nu poți avea ce alegi.

De câte poezii mai e nevoie?

Să înveți să mă tratezi,

Câte nopți o să mă ploaie,

Câte dorințe nu ai să crezi?

Câte poezii să mai scriu?

Sa mi dai un răspuns la ele.

Sa nu mi le citești la sicriu,

Ca ele de tine au nevoie.

Citește le cat vei vrea,

Căci nu le vei simții.

Ce oferă dragostea de ea,

Ce nu vei mai primi.

În fiecare an eu în mine am murit,

Frici, îndoieli, speranțe, idealizare

Fiecare lăsa câte ceva lăsându-te amuțit,

Înțelegându-i pe toți ducând mereu la epuizare.