metamorfozele unui gând/3

Mă simt ca un ghimpe în picior

Goală și învechită în interior

Mă simt ca una singură pe lume

Făcută cioburi fără nume

Mă simt ca ultima picătură din pahar

În ziua nunți nedoritul dar

Mă simt uitată-n întuneric

Închisă vie in sufletul cadaveric

Mă simt ca un lucifer

Urât de lume și durere ofer

Mă simt ca o culoare ștearsă

O pictură aruncată și arsă

Mă simt înfiptă de-un cuțit la spate

Ca florile rupte în vază uscate

Mă simt strâns apucată de gât

Ca un biet copil amărât

Mă simt de tot orfană

Ca o regină fără coroană

Mă simt ca o moarte

Lumea fuge de mine departe…

Mă simt …cum mă simt …

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea parșivă

cuibărită-ntre noi

nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană

o iluzie

mai bine ai stinge lumânarea

nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre

de unde-am plecat

păstrează-mi totuși o cupă de dulceață

din cireșe amare

să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,

Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.

În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,

De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.

În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,

Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.

Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,

Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.

Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,

Omenirea ține în memorie aceste răni amare.

 În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,

Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.

În numele unei ideologii odioase și reci,

Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.

Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,

Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.

Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,

Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.

Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,

Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.

 tot ce n-am simtit, de ce as simtii acum?

 cand totul cade, cade

 si noi cadem, intr-o mare de noroi

 poate daca..

 de ce oare?

 de cand? pana unde?

 tu vezi cat iti este greu in suflet.

 alergi, alergi, dar pana cand?

 unde sa merg, cand totul e desert?

 Eu, cu mine

 Tu, cu tine

 unde sa fug? totul e-n ceata

 de ce sa alerg, cand totu-n jur e gheata.

 dar eu visez, poate am sa scap

 o sa ma ascund intr-un taram ascuns,

 uitat de lume, inapoiat.

 dar am sa plec?

 el, tu, eu, ea

 Cine sunt eu? el, tu, eu, ea.

adiere de seară,

faldurile perdelei

se ondulează 

ușor.

afecțiunea ta

blândă și mișcătoare

se revarsă într-o

mireasmă de crini.

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

evadând

din cercul lucrurilor reale,

băiatul cu rucsac,

probabil,

are la pălărie

flori de piatră.

÷

e posibil, ca

libelula- pripășită

pe frigul ăsta, în grădină,

să nu fie o dronă.

nici puii de berze

n-au somn;

de-acolo de sus,

privesc cum o zână  frumoasă, din palatul de mărgean,

a prins într-o plasă de fluturi

soarele.

cântând din mandolină,

șopotește, ca o apă:

noapte bună!

privirea-ți dojenitoare

a desenat

un stol dansator de grauri, 

un  fel de nor cu reflexe de-ametist,

să mă bucure.

amurgul 

transformă ,cu bagheta-i de vrăjitor,

tristețea

într-un  fluture auriu,

să-l prindă , ca pe o agrafă-n,

părul tău.

oglinda-nfiripă

o stranie simetrie,

față de un  invizibil reper.

dacă-n oglindă

se reflectă o altă oglindă: 

 adevărul din spatele faptelor e 

dezvelit;

sau rădăcinile tainei

străpung

alte dimensiuni ale existenței.