DRAG CUVÂNT….

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

Lui Simona Halep - găsită dopată

A servit ași cu duiumul,

Şi a fost mereu precisă,

Dar i s-a oprit brusc drumul,

C-a servit o interzisă.

Lui Simona Halep – exclusă din tenis

A încercat un lob în cross,

Peste zona de testare,

Însă i-a ieșit pe dos,

Și-a primit o expulzare.

Lui Ion Țiriac

Cum Samson își purta puterea-n păr,

Şi nimeni nu-i stătea în față,

La Țiriac, e diferit, într-adevăr...

Că el și-o poartă în mustață.

Lui Nadia Comăneci - după operațiile estetice

A fost un zece adevărat,

O stea-n amurg de noapte,

Dar după ce s-a operat,

Arată de un opt spre șapte.

Unora ce îl critică pe Hagi

Toată lumea-l dojenește,

Și-l critică pe jupân,

Că româna o stâlcește,

Dar uită că-i aromân.

Unei femei de moravuri ușoare

Viitura îi spune în sat,

E un nume cam ciudat,

Lumea așa o botezase,

C-a distrus vreo patru case.

Unui amic

Amicul meu e foarte rău,

Și are o față atât de dură,

Că latră câinii în jurul său,

Numai cu juma' de gură.

Femeiești

Nevasta-mea e atâta de bizară,

Că a creat invidie între ele,

La psiholog e-n fiecare seară,

Doar cu problemele mele.

Unui lunatic

Vede fluturi peste tot,

Coloraţi în fel şi fel,

Eu nu-i văd, şi-atunci socot,

Că zboară în cap la el.

Soției infidelă

Soţie curvă…se mai poate,

Sintagma nu-i bătută-n cuie,

Dar numai ţie dintre toate,

Amanţii ţi-au făcut statuie.

Zicală sau beție

Bând cu amândouă brațe,

Unul dintre-ai mei vecini,

A plecat să dea la rațe,

Deși avea numai găini.

Zicală sau hoție

Când din pepeni ei l-au scos,

S-a crezut că e nervos,

Însă s-a clarificat,

El era chiar la furat.

Defect profesional

Îngâmfat e…Mi s-a spus,

Însă bine eu îl știu,

El priveste numa în sus,

Fiindcă e macaragiu.

Unui sudor – întors a doua zi la serviciu

Cu ochi roșii a venit,

Și ne-a spus că-i de la flamă,

Însă am aflat subit,

Că dormise aseară-n cramă.

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;

Privind pe  fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.

Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,

Că poeziile tale vor muri odată cu mine.

Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,

Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.

Când mă plimb,  uneori, pe câmpurile din spatele casei,

I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,

În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,

Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.

Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,

Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,

Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.

E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,

Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.

Autor: O.T.

cad în gol și mă prinde o pânză de păianjen

dacă a legănat atâția elefanți, nu mă poate legăna și pe mine?

mi-ar prinde bine puțină odihnă și să-mi simt inima mai ușoară

dar pânza a legănat elefanți, nu oameni cu inima grea

și se rupe.

În lumea umbrelor, sub cerul adânc,

Lunea albastră plânge în tăcere.

Cu chipul său palid, ca de argint,

Adună amintiri, durere și mister.

Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,

Cu umbre lungi și inimi înfrânte.

Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,

Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.

Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,

În noapte rece, se aude un cântec tăcut.

Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,

Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.

Privind spre cer, cu privirea apatică,

O lume întreagă simte povara ei.

Lunea albastră, în singurătatea sa magică,

Răscolește în suflete amintiri de demult.

Dar în umbra ei întunecată, să știi,

Că și lunea albastră ascunde un farmec.

Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,

În noapte întunecată, poartă un secret.

Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,

Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.

Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,

De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și  brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
 
Îți dau umbra mea
Cu ea  te însoțești
E mult  mai înțelegătoare ,

Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta  mă doare.

Am alergat
Un val să prind
În  imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.

Te simt pe geană
Fulg  alb, vălurat  și efemer
Aș vrea să te țin in palmă
Dar te-aș topi de drag ce-mi ești.
Așează-te ușor
Pe  a mea iarnă
Iar eu să te privesc ca în povești
Ca pe o stea din cerul
Unde,îmbătrânit de timp
În alba-mi haină,
Mă voi călători spre el.
Fulgul mi - s-a așezat în palmă
Într-un suprem sacrificiu
Din o clipă de alb  efemer.

-   Doctore, din motive elocvente,
te rog,  schimbă-mi bolile existente
luându-mi  durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.

-   Viața-i  minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în  consignație…

-   Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de  trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.

Privește cupola cerului!..Și eu o privesc
Scrutând-o, este ca o mare ce s-a limpezit
Când norii, valuri, valuri ușor s-au liniștit
Și florile unduindu-se parcul inundă
Parfumul din petale generoase-l risipesc
Privindu-se una pe alta ca-ntr-o oglindă ,
Dorul de fluturi zburând, tainic îl ostoiesc
Doar frunza - n copac mai leagănă o crisalidă,
Ea, este vraja vieții dintr-un vers de madrigal
În dorul lor, florile cu flori sunt răbdătoare
Precum Cio- Cio- San și ele sunt o așteptare…

………………………………………………………………

Un fluture, cu-a lui aripi frumos colorate
Vibrează ca un arcuș pe coarda de vioară
Sărutând elegant florile înflăcărate,
Galantul butterfly cu-aripa le-nconjoară
Uitând că pentru el clipele sunt numărate
Doar una i-a rămas să viseze că mai zboară…
Florile rubiconde, dintr-un sărut efemer
S- amăgesc că toamna-i o adiere ușoară
Și vântul anotimpului rece va fi șomer
Fluturi și flori sunt feerie dintr-un spectacol
Sub cupola cerească NATURA- i un mister,
NATURA-i un miracol.