DRAG CUVÂNT….
Dacă, să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat
…………………………………………………..
Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate! Trist mormânt.
Категория: Мысли
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 12 января
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 601
Стихи из этой категории
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Lucid
Am auzit ca sunt plăcut
însă niciodata lucid
doar ca al doilea zicea
ești mai deștept decât inima
ca nimeni nu știe
de al doilea de mine
ce te ghidează sa arați lumii
falsul din tine
ii prostesti și ii câștigi
iar ei cred ca tot nu ești lucid
profiți și devii onorabil
caci ei cred ca esti nimic
însă esti cel mai lucid
așa ai ajuns sa nu te naști
ci sa mori
ca din moment ce ai murit
poți reînvia ,
dar niciodată murind
Gindul indepartat
Departe de mine gindul
Aproape gindul de voi,
Voi cerne cuvinte nepline
In liniste fara razboi.
Privire torentiala
mincini sculptate in vis
Voi vreti sa atingeti luna
Dar cerul deja sa stins.
Si sa strecurat multimea
Gaseste doar umbra ta,
Departe de mine gindul
Eu totusi voi astepta.
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Metempsihoză
Vânzătorul de bonsai răgușise strigând
și făcând plecăciuni scurte:
- Bonsai ,bonsai la alegere,
avem smochini plângători,
arbori umbrelă și arbori de ceai,
uite, acesta e micuțul arbore de cafea,
și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,
avem și ghivece din lut ars,
cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,
adus de la mama lui,
nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste, gaijin!
Străinul eram eu.
- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,
cedând insistențelor sale,
și-mi iau pinul bonsai.
- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,
altfel ajunge la cer!
„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant
cuvintele sale prin minte
înainte s-adorm
ba chiar și după aceea,
bonsai-ul crescuse până dincolo de nori
cu mine pe-o ramură,
nici nu-mi aduc aminte cum am căzut
îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt
că-mi rememoram viața pe repede înainte,
micuțul japonez era tot acolo:
- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!
Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars
și roagă-te să te pot vinde!
Mărturisiri
o vreme te-am tot căutat prin ganguri
mi-am zgârâiat retina de întuneric
am inhalat mirosul neplăcut al țigărilor de contrabandă
Cernobîl
și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată
din rulotele de pe margini
întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo
iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili
ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”
nu
aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri
în derivă
ăilalți
drogații pereni
cu ciroze în ultimă fază la creier
„artiști underground” furioși și promiscui
inadaptabili
habar nu aveau
nu mai erai de-a lor
lumile subterare se degradează dramatic în timp
coloanele vertebrale se strâmbă
te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas
faci cataractă
cineva trage apa mereu peste tine
canalizarea urmană deversează cadavre
n-apăreai nici la persoane dispărute
în evidența Poliței
( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)
nici la crime cu autori necunoscuți
dar n-am încetat să te caut
m-am dus și la singura morgă din oraș
deschisă publicului
am răscolit morții rămași în sertare
am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi
mânjite de sânge
degeaba
nu apăreai nicăieri
poate că nici n-ai existat…
Другие стихотворения автора
EMINESCU
Efemerul timp când ,, trecut-au anii ca nori lungi…,,
,,MEMENTO MORI,, pe viață în versuri ai lăsat
Icoana chipului poeziei o adaugi
Numele EMINESCU și credința ne-au vegheat .
Eul prin cuvântu-ți în ..GLOSSĂ,, sălășluiește
,,SCRISORILE,,,, pe o marmură în vers ai sculptat
Coloana gândurilor ,, STELE-N CER,, cucerește
Universul ,, LUCEAFĂRUL,, l-a binecuvântat.
BĂTRÂNA DE LA NUC
O poveste pentru copii și oameni mari
Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic este stâlp de gard și adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede. În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează o mănușă, tare o mai dor oasele și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii, oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și era îngrijorată de a putea să vândă măcar ceva din ,, marfa ei,, . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …
Ce noroc, zice ea, autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape de așa zisul talcioc.
Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată ,, marfa,, unei doamne care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...
- Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina, la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.
Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar la amiază îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și un fular , mai are câteva ghemuri de lână.
…………………………………………………………………………………………..
Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :
- Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.
- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.
- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.
- Chiar, ce noroc am avut cu tine!
……………………………………………………………………………………
Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul, câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.
Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..
Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori, un joc de noroc. ..
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
UN COPIL CUMINTE
E ziuă și sună sirenele în disperare…!
E noapte și sună sirenele în disperare…!
Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.
Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…
Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că am plâns la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…
Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.
- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?
Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.
- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.
În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.
- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,, RĂZBOI,,!
E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!
Sunt
Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc, zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.
Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.
Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.