Poate lacrima ce-mi curge

E doar din inerție

Poate că tot ce simt acum

E doar să-mi facă bine

Poate că mă agăț de frici

Tăcute și iertate

Poate că tot ce aud acum

E vocea răului din spate

Poate că mă topesc încet

Domol şi cugetat

Poate că ştiu un adevăr

Pe care-l vreau schimbat

Poate că mă agăț de mine

De un viitor incert

Poate că tot ce am în față

E doar o plată fară preț

Poate că mi spun minciuni

Prea des, prea colorate

Poate că nu e în zadar

Să îndur săgețile din spate

Poate că în jur e un imens

Cu mult vag şi ticălos

Poate că tot ce am spus

E lacrima scursă pe dos

Poate că suntem un praf

De multe ori călcat

Poate că viața nu e dreaptă

Așa cum am sperat

Poate că trebuie să fac

Mai mult şi mai bine

Poate că în lipsa mea

Sunt multe despre mine

Poate că fiecare rană

Trebuie uşor tratată

Poate că sunetul din cap

E opera de artă

Poate că suntem egoiști

Lipsiți de empatie

Poate că nu există în prezent

Dar va fii sigur pentru tine

Poate că dura judecată

Nu-i aspră cum o vezi

Poate că ce te înconjoară

E puntea pe care o treci

Poate că suntem pierduți

Ca umbra după soare

Poate că tot ce ne e scris

Nu e cu o simplă culoare

Poate că e mai greu acum

Să urci pe scări mărunte

Poate că nimeni nu ți-a spus

Că duci în spate un munte

Învolburat de mii de frici

Asa mi se spunea...

C-aveam prea multe cicatrici 

Doar inima știa.

Însetat de propria ființă,

Pierdută în păcat

Am încercat să iau din viață,

Tot ce tu nu mi-ai dat!

În fața mea se așterne acum

Un pat de trandafiri 

Nu pentru a-mi aduce aminte,

Ci doar să-ți pot oferi spini. 

Pe fereastra vieții tale

Se așterne an de an

Praful unor amintiri

Ce te schimbă gram cu gram

Grăbiți, paşii râvnesc în zare

Unde cerul cântă blând

Ca să simtă acea tăcere

De străpunge orice cuvânt

Liniștea trecutului învie

Și se zbate cu mii de fiori

Căutând în arhiva prăfuită

Un capitol fără nori

Aș vrea să fiu o mică zână

Cu aripi doar de catifea

De care umbra răului

Sa nu se poată bucura

Aș vrea să fiu o stea pe cer

Să luminez în dar o noapte

Cu luna să mă tânguiesc

Stingând durerea în șoapte

Aș vrea fiu un vânt de iarnă

Al cărui vuiet te înspăimântă

Să rup tăcerea dimineții

Prin multe crengi ce se agită

Aș vrea sa fiu…chiar eu

Fără fantasme și povești

Să pun o pată de culoare

Acolo unde nu te vezi.

Mă uit la ele — linii tăcute,

Desenate-n carne, adânci și mute.

Nu cer nimic, nu spun cuvânt,

Dar știu prea bine tot ce simt.

Sunt amintiri ce nu s-au stins,

Din nopți cu sufletul întins,

Pe marginea unei tăceri

Ce n-a știut să ceară ieri.

Nu-mi mai e rușine de ele,

Sunt ale mele, doar ale mele.

Dovada că am fost aici,

Chiar când voiam să plec… în mici.

Dar azi le privesc cu un gând nou:

„Uite, ai trecut prin rău.

Și totuși ești.” — Și totuși stau.

Și totuși simt. Și totuși vreau.

Și poate-ntr-o zi, fără teamă,

Le voi atinge ca pe-o rană

Vindecată — nu uitată,

Dar de mine… îmbrățișată.

Un vânt suflă peste mări și țări,

Un val aduce schimbări și-nvățări.

O rețea nevăzută se întinde,

Lumi diferite, acum se prind.

Credințe vechi, în fața noilor zei,

Caută sens în aceste vremi grele.

E luptă între tradiții și modern,

Între sacru și profan, un etern semn.

Dar poate-n valul globalizării,

Se află și-o șansă de împăcare,

Un dialog între culturi și credințe,

O punte spre înțelegere și iubire.

am așezat lumânările pe pervaz, lângă flori

(lalele cumpărate de la domnul cu mustață

din piață)

și aș folosi bricheta de ocazii

cu ștrasuri aurii prinse cu superglue

să ardă

aprinse, arată ca un peisaj morbid

și blând, cald, o flacără

care să-mi ardă perdeaua cu flori

și buline verzi

să sune vecinii la pompieri

să primesc puțin ajutor

Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,

Mă uit în urma anilor ce au trecut

ca ninsoarea prin iarna inocentă ...

Aparent nu mă simt copil,

Dar nici societatea nu mă ia

în considerare cu drepturi depline..

Încerc să fac totul exemplar, 

Dar sunt rătăcită printre norii  

lui Cupidon de care nu mă pot lepada

până la nunta de aur .

acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin

în spațiu

Arhimede credea că poate da peste cap lumea

de pe Nibiru

în visul meu speram

ca și el

 să pot îmblânzi

timpul

.

Of, Doamne

cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta

și cât de neajutorat trupul

.

citesc în ochiul de vultur rănit

durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul

având înainte  tot cerul

.

la ce bun piciorul său mort

.

nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii

să gravitezi între tine și propria-ți neputință

ca un paranoic aflat într-o fază cronică

incurabilă

și să constați că nu merită

apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”

.

fără să te bage în seamă nimeni

.

cum ați putea înțelege…

mi-e frică să merg noaptea prin viață

să bâjbâi

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…