De la ploaie

… Cred că sufăr de inimă

plină, plină,

(în ultimul stadiu)

pentru că încep să mă asemăn

din ce în ce mai tare

cu o lumină.

Tot ce știu despre lumina asta

este ca îți este identică, aș putea să zic,

(ba nu, tu ești mai frumoasă)

oricum de când mi-e dor de privirile tale,

până și boala asta incurabilă

e mai blândă un pic.

Dacă am fi construiți fizic din lumină,

Te-aș duce pe marginea unei prăpastii să iți spun că te iubesc,

într-un decor plin de crini,

în timp ce mă dau mare în fata altor lumini.

Tu nu ai zice nimic,

Dar din felul tău de a mă privi,

de a fi,

te uiți prin mine și îmi spui că deja știi.

Și îți pui mâna pe obrazul meu,

dar nu rezist atingerii tale

așa că îți iau mâna în mâna mea

și îți sărut podul palmei.

Inima îmi bate ca nebuna,

(Nu serios, ți-am zis la început ca sufăr de inimă plină, plină)

Ne uităm unul la altul cu atâta iubire,

Că stânca pe care stăm nu ne mai ține.

Dar stânca a pierdut din vedere

că suntem lumini și luminile

nu mor în cădere.

(Doar de inimă plină, plină)

Am vrut să-ți scriu aseară,
dar am zis că îmi sting înainte pleoapele doar o secundă
și acum că m-am trezit realizez că
a fost o secundă cam lungă…

Știi? Stând în preajma ta mai mult am început să cred
că nici aerul din jurul tău nu e aer normal
și chiar și atunci când faci lucruri obișnuite,
le faci să pară ceva special.

Mă straduiam să-ți memorez chipul,
te priveam cu disperarea celui care crede că iubirea poate fi păstrată în memorie,
ca apa într-o palmă,
și mă gândeam că dacă te strâng destul în priviri,
mai târziu când dorul o să îmi vină,
o să am rezerve din tine.

despre asta… nu a funcționat.

De fapt știam ca nu o să funcționeze niciodată
pentru că să reții o privire ascunsă
înseamnă cel mai adesea că o să se risipească
și o să-ți fie dor de celălalt imediat cum ieși pe ușă.

Iar tu te plimbai așa prin lume ca o furnicuță harnică desigur
și atunci îmi imaginam ceva nebunesc,
că am o radieră umană uriașă
să pot să-i șterg pe toți și lumea să rămână pentru puțin doar a noastră.

Ce frumos ar fi să avem lumea doar pentru noi,
deja îmi imaginez cum luna s-ar colora albastră,
cum copacii desfrunziți și goi ar înflori pentru noi
de teamă că nu apucăm să ne iubim cu adevărat înainte ca lumea să se sfârșească.

Partea înfricoșătoare la lumile care stau să se termine,
este că mereu te întorci și spui că vrei să te mai uiți puțin în urmă pentru ultima dată,

dar cea mai înfricoșătoare parte cu adevărat este să nu fiu lângă inima ta niciodată.

De aceea, chiar dacă lumea noastră pare că se termină,eu încă cred că putem s-o oprim pentru o clipă
doar tu și eu să fim...
inimă lângă inimă.

Nu ți-am scris aseară pentru că aproximativ… de ieri,

În familia mea toți am devenit suporteri,

Microbiști înrăiți, fani de foarte mult timp (de exact o zi).

Am adormit târziu și m-am trezit la fel de târziu.

Și nu am putut să mă adun să îți scriu,

probabil dacă totuși ți-aș fi scris, versurile mele toate,

ar fi rimat cu corner, gol sau penalty.

Dar… fotbalul acesta m-a învățat ceva bizar,

că universul mi-a dăruit un instinct extraordinar,

doar că funcționează în sens invers...

Căci echipa cu care țin mereu e cumva cea învinsă.

Așa că m-am decis ca de azi înainte, să fac un pact,

Să țin cu echipele cu care nu țin de fapt,

Și astfel poate au șanse în plus să câștige.

Și dacă tot am intuiția asta de neatins,

Permite-mi să o testez pe tine…

Intuiția îmi spune că acum…. citești aceste rânduri…

Acum probabil… zâmbești,

Acum te-ai oprit din zâmbit,

Acum… îți spui în gând:

-Ce intuiție! Chiar a nimerit.

(ți-am spus eu)

Dacă aș fi acum acolo lângă tine,

Te-aș lăsa să dormi și te-aș privi în tăcere,

până când aș adormi și aș ajunge în același vis în care ești și tu...

Dar din moment ce nu sunt…

Nu te las să dormi deloc😈

Pentru că îmi provoci prea mult dor.

Nicio îmbrățișare n-ar putea să stingă

Acest dor ce mi-a cuprins lumea toată,

Am nevoie să pot să-ți intru pe sub piele,

Să te cuprind cum n-ai mai fost vreodată.

Să devin una cu suflarea ta,

Să te strâng în brațe din interior,

Ca atunci când mi se face dor,

Să-ți trimit de acolo mici semnale cu care să te enervez,

Să-ți stric pacea  și să nu-ți dau voie să lucrezi,

Pentru că ador să te tachinez,

Și după tot eu să te împac…

Somn ușor… omul meu preferat.

M-ai atins blând, ca vântul serii,

Ca un fior cules din tei,

Și-n clipa aceea, printre tăceri,

Eram doar noi… cerul și ei.

Un colț de cer, un pas spre zori,

Un vis ce-n lume se desprinde,

O clipă fără trecători,

În care totul se aprinde.

Sub ochii tăi, oglinda mării

Printre comori uitate-n vreme,

Ca doi străini purtați de valuri,

Zburam pe nori, în valsul lebedei.

Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,

Când mâna ta s-a prins de mine,

Și-n pielea arsă de-al tău timp,

Mi-ai dăruit puțin din tine.

Liniștea ta se asează ușor peste lume

Și o înțeleg mai mult decât mă înțeleg pe mine,

De ce nu vezi că te înțeleg chiar și când nu spui nimic…

Ce mă fac eu cu tine?

Ai o privire care ar putea să oprească războaie,

Și oprindu-le nu ar părea ceva greu,

Tot timpul acesta, cum de nu ai  simțit

Că am fost lângă tine… mereu.

Când suntem într-un loc cu mai mulți oameni,

Decât tine, până și luna mi se pare mai accesibilă,

Și simt că orice aș spune, orice aș face,

(Chiar și dacă m-aș strâmba)

Pentru tine nu sunt vizibilă.

Nu vreau să mă plâng, nu fac asta acum,

Dar măcar o dată mi-aș fi dorit să nu trebuiască să-ți scriu,

Să vezi ca orice gest mărunt, orice absență îndelungată venind de la tine mă afectează profund,

Am fost aici de la început.

Aș vrea să vin înspre tine,

Să-ți spun ca te iubesc și că eu cred în noi,

Să nu lăsăm să crească această distanță,

De ce nu vezi că fără tine lumea cade în gol.

Mă răscolește acum ca întotdeauna

Gândul că nu pot să vin înspre tine fără tine,

Nu te mai întreb de ce nu vezi, știu că vezi

Că ești universul din mine.

Da, caut atenție, atenția ta,

Și da, prin pasivitatea ta mă enervezi,

Nici nu vreau să știu dacă mă iubești,

Vreau doar să mă vezi cu adevărat, să simt ca contez.

La marginea lumii mele,

Tu la marginea lumii tale,

Se înălțau cuvinte între noi

Ca între copaci crengi

Și valuri peste valuri în mare.

Și frânghii de planete dezordonate,

Pe care mai calc cu un picior de univers

Să adun în buzunare de noapte

Cum spun alte planete

Mi-e dor de tine tare, într-un vers.

După ce adun suficiente sfaturi,

Mă întind ca o frunză pe stradă,

Obosită la cât am călătorit

Am în sfârșit răgaz să vorbesc în gând

Cu frunza mea preferată.

Și-ți spun într-un limbaj de toamnă

Că îmi lipsești și nu mai știu

Cum să-mi scriu dorul

Din piept, pe o coală.

De la marginea lumii mele,

M-am prins

De marginea lumii tale,

Între noi, cuvintele nu mai sunt de ajuns,

Și-au crescut aripi plutind

Și-au învățat să zboare.,

Așa cum zboară o rândunică

Prin ger

Și lună plină.

Neștiind cum să-mi scriu dorul,

Ți-am scris…

O bătaie de inimă.

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.

Ce iarnă grea

Ce vreme cumplită

Ce ger afara

O iubire nemărginită

Mă urc în tren,privesc pe geam

Să-mi scrii,atât îmi doream

Văd un oraș înghețat

Sufletul meu uitat

Flori de gheață tot cădeau

Eu din urma sufeream

Îmi aduc aminte de copilărie

De durerile trăite

Am crezut c-o să mă vindeci

Drum lung,iubiri nemărginite

Ajung în gară și-mi amintesc

Ce iubiri trăite intens

O zi te iubesc,alta te urăsc

Asta sunt eu de ce nu mă iubești?

Îmi placi așa cum ești,

Tu preafrumoaso crede!

Căci nu te mint cu vorbe aurite,

Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!

Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,

E doar răspunsul tău!

Cum aș putea să spun,

Că tu nu ești cea care vine,

Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?

Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,

Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,

Nu ești misterul viselor mele?

Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?

(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Igen, egyszer egy napsugárról álmodtam,

ahol találkoztunk, valahol az űrben.

Soha életemben nem éreztem magam olyan szerencsésnek, mint még soha,

mert először mosolyogsz vissza.

Nem hiszek az álmokban, bármennyire is próbálkozom

De remélem, egyszer csak találkozunk

a bíbor napkeltekor, amikor újra találkozunk,

ugyanazt az utat fogják járni.

Igen, egyszer egy napsugárról álmodtam,

ahol találkoztunk, valahol az űrben.

Soha életemben nem éreztem magam olyan szerencsésnek, mint még soha,

mert először mosolyogsz vissza.

Nem hiszek az álmokban, bármennyire is próbálkozom

De remélem, egyszer csak találkozunk

a bíbor napkeltekor, amikor újra találkozunk,

ugyanazt az utat fogják járni.

Igen, egyszer egy napsugárról álmodtam,

ahol találkoztunk, valahol az űrben.

Soha életemben nem éreztem magam olyan szerencsésnek, mint még soha,

mert először mosolyogsz vissza.

Igen, egyszer egy napsugárról álmodtam,

ahol találkoztunk, valahol az űrben.

Az álom véget ér, a nap lesüllyedt a tengerbe

és amikor felébredtem, már nem találtalak.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back just like before

I love you too much and I can't live without you

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back to me like you used to

I love you too much and I can't live without you

It was the time of "I love you"'s

Both of us lived happily in our dreams

It was the time of "I love you"'s

And then I wanted to stand by my own feet

I wanted to live other loves

Other "I love you"'s, other "forever"

But it was you I was dreaming about, my love

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back to me like you used to

I love you too much and I can't live without you

I wang longing to know

All about life, too fast maybe

It was about discovering life

With its sorrows, its joys, its madness

I wanted to live like the time

Follow my hours, live in the present

The more I lived, the more I loved you tenderly

Forgive me that childish vagary

Forgive me, come back to me like you used to

I love you too much and I can't live without you.

Uneori, tăcerea e o formă de iubire.

Alteori - o fugă.

Între ele,

suntem noi:

doi oameni care se caută

în același gând.

Te privesc

și timpul se preface în lumină.

Nu mai există ieri,

nici mâine,

doar acum

și respirația ta care curge

în locul inimii mele.

Îmi place cum taci,

cum lași aerul să te poarte,

cum aduni lumina pe piele

ca pe o promisiune nespusă.

Noaptea ne privește din colț,

ne recunoaște,

ne iartă.

Nici nu mai știu

dacă iubirea e un verb,

sau o tăcere care învață

să nu doară.

Dar știu că ești acolo

în fiecare bătaie de inimă,

în fiecare margine de dor,

în fiecare clipă

care nu se repetă.