Din mlaca nopții…

Cândva și eu va fi să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Și-atunci, avântu-mbietor,

Pe când va fi și eu să zbor,

Prin cer mă va purta de zor,

Cu ochii de lucire plini.

Va fi și eu cândva să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

E amintirea lira dând cu spor

Poveștile de drag ori avuție

Ce ne urmează-n clipele de dor,

Purtate-n feșele de nostalgie,

C-un aer curios în sine stând,

De o ciudată, mare prospețime,

Precum un veșnic nor al unui gând

Nerisipit de-a vântului asprime.

Și nimbu-i peste capete de neam

Se tot coboară — anii cad în șiruri,

De cronicari pe file puși: le-aveam

Liant al secole-n balsam de miruri.

Iar negre poartă limbile de ceas

O evidență-a timpului distras…

Ma intrebati in liniste dece?
Ca ati lovit de repetate ori cu insistenta.
Dar eu ma scufundam tot mai adinc,
Si de la asta rautatea voastra creste.

Voi numai eri erati un simplu bebelus,
Un copilas ce dragalas zimbeste,
Dar azi deja sunteti un monstru lung
Ce calca in Picioare ce traeste.

Ati despicat o inima de om
Ce bate in acelasi timp cu a voastra
Dar fapta va ramine ca un pom
Ce va aduce dupa sine roade.

Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini

Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag 

Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el

Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.

De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.

Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma

Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata

Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!

Un meșter în lemn vestit,

Pe Isus la zugrăvit,

Și în locul potrivit,

La biserică găsit,

Pe Isus la așezat.

Preotul a mulțumit 

Și din suflet și-a dorit,

Cineva dacă ar vrea 

Să aducă icoana,

Maicii domnului cea sfântă 

In stânga să fie ea,

Căci așa e datina.

Dar trecură ceva timp,

Și-am simțit că ar fi bine,

In biserică să fie,

Aceea care lipsea.

Maica sfântă,Maica sa  .

Ca să duc icoana mea,

Am luat ocazia....

Nu am stat a aștepta,

Că ma luat cineva.

Ajuns chiar mia mulțumit 

Că a fost cu cineva. ..

Nici bani nu a vrut să ia .

Vrând să dau icoana mea,

Am aflat că cineva,

Își dorește ca să de-a,

Acest dar drept mulțumire 

Și mia spus povestea sa:

Iubitul meu cel dorit,

La momentul potrivit,

Cu greu a fost lămurit,

La biserică să vie,

Pentru a noastră cununie .

După ce ne-am cununat,

Cu alaiul am plecat,

Și în drum cine a ieșit ?

O maică ce nu avea,

Nimenia pe lângă ea... 

Preotului a cerut,

Să intrăm în casa sa..

Și a spus uite așa:

Eu doresc să pot lăsa,

Tot ce am doresc a da,

Astor tineri fericiți,

În veci să fie iubiți.

Asta este darul care,

A fost dăruit de ea.

Tânăra drept mulțumire,

Icoana a dăruit,

Fiind pusă-n locul care,

Preotul la destinat,

Toată lumea-i mulțumită 

Fie Domnul lăudat.

Imprevizibil fir al vieții

Sensibil ,gata să se piardă

Trezit în bruma dimineții

Speră la soare să-l dezmiardă.

Pe calea existenței sale

Doar timpul luptă rațiunii

Starea de bine ori de jale

Sunt la hotarul ficțiunii.

Mișcat de tresăriri hilare

Condus pe cale de hazard

Preocupat de căutări hoinare

E prea dibaci ori cu ușor retard.

Alintul vorbelor de duh

Cuceritor în prag venirii

Se răspândește în văzduh

Trasând pe drum și calea firii.

Cu răsuflări de disperare

Atât cât suflu să nu piară

Salvat adeseori de soare

Trăiește doară să nu moară.

Salvarea este în iubire

Dar sigură nu poate fi

De multe ori e amăgire

În noaptea lungă către zi.

Dorință ,fantezii deșarte

Trăire doară în visare

De minte trupul se desparte

Și pribegește-n căutare.

Pierdut în jocul amăgirii

Cu spirit fals ,cuceritor

Umil ,cuprins dezamăgirii

Învins de dulcele amor.

Te ghemuiești în carapace

Plăcerile ți le suprimi

Iubirea face și desface

Ea îti dă aripi dar și spini.

Amar e gustul neputinței

Necunoscut e leacul vindecării

Plutești pe norul umilinței

Și frâu îti dai doar delăsării.

Nepregătit tu ești se pare

Să guști fărâmă din iubire

Și ce părea a fi salvare

E haină grea la osândire.

Sau poate nu a venit timpul

Și-ți este dat să tot încerci

E complicat ,pare și simplu

Să stai pe loc ,cât să și pleci.

Te depărtezi însă de toate

Călătorești în bezna nopții

Auzi ticăituri de șoapte

Ce te strivesc pe drumul sorții.

Trăirile își fac cătun

În codri  neguroși și reci

Se zgribulesc și se supun

Oblăduite de cuvinte seci.

Durerea ta pornește vântul

Ce mișcă freamătul pădurii

Înăbușit îți este gândul

De suicid în fața urii.

Reflexia pe firul vieții

Obtuză și introvertită

Ca o strigare ,în hăul ceții

Așteptă ziua însorită.

Când razele se vor răsfrânge

Peste tărâmul înghețat

Cu lacrimi sincere va plânge

Și eul cel încătușat.

Renașterea în simțăminte

Nou început sau poate nu

În cer trimite rugăminte

Cât timpul doar un pic stătu.

Speranța e preocupare

Destinul cerne sigur calea

De ce e scris nu e scăpare

Când bate gongul e plecarea.

În tremur cald și în suspin

Pe firul nențeles al vieții

Pocalul dulce cu venin 

Revarsă-n zorii dimineții.

Păcatul cutezanței tale

De vindecare prin iubire

A tot urzit ca a ta cale

Să umble doar în rătăcire.

Și nimeni cred nu are vină

Decât tu ești cel vinovat

Ai sperat clipa o să țină

Dar timpul nu a ascultat.

Ai pribegit în căutări

Să primești mult să dai puțin

La suflet acum dai gustări 

Doar din pocalul cu venin.

În inimă suspin și rece

Atâta doar a mai rămas

Durerea arde și nu trece

Să țipi  ai vrea ,dar nu ai glas.

E drumul tău ,e calea ta

Nu poți schimba ce este scris

Te chinuie și acceptarea

Că ești chiar propriul tău învins.

Ai fi putut mai mult a face

Dar ai făcut puțin se pare

Tardiv regret ,nu î-ti dă pace

În aste clipe nu ușoare.

Pe patul suferinței tale

Aștepți un semn de înțeles

Să fie totuși o scăpare

Răul făcut să fie șters.

Un rău făcut chiară și ție

Prin sensul dat clipei trăite

Surâsul soarelui să fie

În inimile mult rănite.

Un calm ,o liniște profundă

Cuprinde trupul încercat

O adiere parcă blândă

Prin poarta minții a intrat.

Și de nu este rătăcire

Și mintea e înca lucidă

Călătoria prin iubire

A fost destin ,hazard ,osândă.

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…