Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Rareș Gireadă
triolet
Дата публикации: 1 августа 2024
Просмотры: 324
Стихи из этой категории
M-aș duce...
Mă uit pe fereastră
Sperând c-ai să vii.
Și floarea din glastră
Cu noi vrea să fii.
M-aș duce de-acasă,
M-aș duce-n pustii,
Căci toate din casă
Tânjesc ca să vii.
Privesc pe fereastră
Sfârșitul de an
Și floarea din glastră
Privește în van.
Când toate din casă
Tânjesc ca să vii
M-aș duce de-acasă
M-aș duce-n pustii!
Scumpei mele soții Valeria, 30 Decembrie 2022, ora 05:30
Alerim
Nu
Te simt si totusi nu
De mult nu mai esti aici
Ma intreb unde te-am pierdut
Si daca te-am avut
Eram karmici
Eram tot
Eram noi
Si totusi eram eu si tu
Ne-am visat viitorul
Plin de iubire
Acum e gol, pierdut in nemurire
Te intreb ce esti
Te intreb ce sunt eu
Nimic, nimeni, cine
Nu vreau sa fiu tu
Șobolani
fragment
...
Conductele de apă caldă
Fredonează-un dor de mamă
Într-un ritm curat de odă
Și murdar de tristă teamă.
Se-aud și pașii de gândaci;
În ecouri zgomotoși …
Oameni goi, gândaci săraci
Șobolani de foame roși.
Așternuturi de cartoane
Desenează peste tot,
Un pat de dor și-un vis pe mâine
Și tot ce-a fost într-un boicot.
Câte-o picătură-n noapte
Se izbește de trecut,
Într-un glas de dor și moarte …
Zgomotoșii au tăcut.
Iar o cruce-i scrijelită
Pe un perete umezit
Șoapta-i rugă-nlăcrimată,
Și trist copilul părăsit.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Fragment extras din "Șobolani" / Toate drepturile rezervate )
Timpul
Timpul ma alearga
Sau eu il alerg pe el
Timpul dispare in neant...
Sau el nu exista pentru mine.
Timpul meu si al tau ,
Se joaca unul cu altul
Si nu se regasesc in timp.
Timpul tau si timpul meu,
Se ating si se indeparteaza,
Cu fiecare atingere, respiratie si vibratie.
Timpul meu nu este timpul tau,
Timpul tau este timpul meu!
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
M-aș duce...
Mă uit pe fereastră
Sperând c-ai să vii.
Și floarea din glastră
Cu noi vrea să fii.
M-aș duce de-acasă,
M-aș duce-n pustii,
Căci toate din casă
Tânjesc ca să vii.
Privesc pe fereastră
Sfârșitul de an
Și floarea din glastră
Privește în van.
Când toate din casă
Tânjesc ca să vii
M-aș duce de-acasă
M-aș duce-n pustii!
Scumpei mele soții Valeria, 30 Decembrie 2022, ora 05:30
Alerim
Nu
Te simt si totusi nu
De mult nu mai esti aici
Ma intreb unde te-am pierdut
Si daca te-am avut
Eram karmici
Eram tot
Eram noi
Si totusi eram eu si tu
Ne-am visat viitorul
Plin de iubire
Acum e gol, pierdut in nemurire
Te intreb ce esti
Te intreb ce sunt eu
Nimic, nimeni, cine
Nu vreau sa fiu tu
Șobolani
fragment
...
Conductele de apă caldă
Fredonează-un dor de mamă
Într-un ritm curat de odă
Și murdar de tristă teamă.
Se-aud și pașii de gândaci;
În ecouri zgomotoși …
Oameni goi, gândaci săraci
Șobolani de foame roși.
Așternuturi de cartoane
Desenează peste tot,
Un pat de dor și-un vis pe mâine
Și tot ce-a fost într-un boicot.
Câte-o picătură-n noapte
Se izbește de trecut,
Într-un glas de dor și moarte …
Zgomotoșii au tăcut.
Iar o cruce-i scrijelită
Pe un perete umezit
Șoapta-i rugă-nlăcrimată,
Și trist copilul părăsit.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Fragment extras din "Șobolani" / Toate drepturile rezervate )
Timpul
Timpul ma alearga
Sau eu il alerg pe el
Timpul dispare in neant...
Sau el nu exista pentru mine.
Timpul meu si al tau ,
Se joaca unul cu altul
Si nu se regasesc in timp.
Timpul tau si timpul meu,
Se ating si se indeparteaza,
Cu fiecare atingere, respiratie si vibratie.
Timpul meu nu este timpul tau,
Timpul tau este timpul meu!
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Другие стихотворения автора
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
Din mlaca nopții…
Din mlaca nopții eu m-am ridicat
Precum un spic al grâului de aur,
Din greul jos noian alambicat
Al plevei ce plutește-n chip de plaur.
Iar boabe firu-i poartă un șirag
Lucind în ramuri pline ochi de soare,
Cortini în timp ce lumii i se trag
De ceață abundândă în paloare.
Și-atunci când va ajunge tot mai sus,
Vedea-va roșul foc de la apus…
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.