Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Rareș Gireadă
triolet
Дата публикации: 1 августа 2024
Просмотры: 313
Стихи из этой категории
La inimă-n pridvor
La inimă-n pridvor,
Îmi cântă o porumbiţă,
Un cântec de amor,
Cu-o blondă copiliţă.
Sub streaşină la casă,
Vreo trei sau patru fluturi,
Un bileţel îmi lasă,
Şi-o mie de săruturi.
Sub preşul de la uşă,
Ascuns cântă un greier,
O dragoste nespusă,
În lumea ce-o cutreier.
Prin raza de la soare,
Un semn divin primesc,
Căci copiliţa moare,
De n-am să o iubesc.
Pe-un iute gând m-avânt,
Cu-o roză îmbobocită,
Acum mai mult ca orişicând,
S-ajung la a mea iubită.
M-aşteptă în pridvor,
Cu inima strivită,
Cu sufletul în dor,
Şi faţa aurită.
În grabă un grup de fluturi,
Şi-o porumbiţă albă,
Cu-n greier plin de ciucuri,
Se prind în dans pe-o nalbă.
Alăturea de ei în horă,
Ne prindem şi jucăm,
Pământul de sub noi imploră,
În horă să-l luăm.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Eterna iubire.
As vrea sa fiu o floare
Sa iti daruiesc un gand
As vrea sa cresc in mare
Sa te veghez,iubind.
As vrea sa fiu oceanul
Ce te iubeste in furtuna
As vrea sa fiu o perla
Cantand sonate ,cand e luna.
As vrea sa fiu iubirea
Ce-n suflet se sadeste
As vrea sa fiu dorinta
De dragoste celesta.
As vrea sa fiu si marea
Cea care iti zambeste
As vrea sa fiu lumina
Cea care te priveste.
Sunt toate astea si mai mult
Iubirea mea zambeste
Ca agasit un cer pierdut
Iubind pe cel ce il doreste.
Vin grabnic la tine
Chiar astăzi vin grabnic la tine,
Așteaptă iubito nu plânge,
Pot urme de schije și sânge,
Sunt viu și încă mi-e bine.
Așteaptă iubito, așteaptă...
Mai am de urcat înc-o treaptă,
Nu-mi pasă că este prea sus,
Nu plâng când e alta în plus.
Așteaptă-mă-n fiece clipă,
Așteaptă ca în ziua dintâi,
În zbor mi-am frânt o aripă,
Nu plânge iubito...Rămâi!
Se-ntâmplă să-ți fie durere,
Mereu așteptarea eternă,
Mi-e pasul sleit de putere,
Ți-e sufletul singur în bernă.
Sub talpă am sloiuri de gheață,
Însă iubirea mă-ncalță-n patine,
Nu-mi plânge plecarea de-o viață,
Chiar astăzi vin grabnic la tine.
Suflet ... punct!
Mi s-a imbibat sufletul cu cerneală
Cerneală roșie... ca o magie rea
Din dragostea ce mă făcea "nebună" odinioară
N-a mai rămas nimic...decât tăcerea grea.
Frigul nepăsării tale m-a tot răcit
A schimbat totul...imi simt sufletul mut
Atât de mult te-am adorat si te-am iubit
Că într-o zi pe mine... m-am pierdut.
Ai ales fără recurs să îmi rămâi o rană
O lume străină unde nu pot să mai sper
O umbră palidă ce încă mă îndeamnă
Să mai astept, deși nu vreau decât să mă dezleg.
Am tot sperat să-ți lași vinul sa-mi fie prieten
Să sorb din el dulceața unui moment
Dar nu!... și pun punct!... și fără regret
E singurul lucru ce in veci, n-am să ți-l iert.
Ma lupt să uit ploile de ieri, toate
Las viața să se croiască de la sine...
În momentele când iți va fi mai bine
N-as vrea, karma să-și amintească de tine.
C-ai fost un foc prea mare, acum cenușă rece
Un vis nestins rătăcind printre mulțimi
Dar mi-am promis că în continuare
Am sa te uit... nu vreau să imi mai fii fauritor de lacrimi!
Liliac
Ne-am cunoscut când liliecii abia înfloreau,
Mi te amintesc flăcau, verde puștan.
Eu eram deja înrădăcinată,
Grădina mi-era vastă.
E ciudat să te văd cu barbă acum...
Eu îți știam petalele albe,
Poate ți le-am pigmentat prea mult,
În acea noapte.
Când am făcut dragoste pentru prima oară
—Atunci în grădina mea; îți mai amintești?—
Floriile ne-au fost martore,
Luna ne-a cununat discret,
Deși eu eram a altcuiva,
Iar tu doar un bobocel.
Nu neg greșeala făcută,
De multe ori nici n-o regret.
Te-am cultivat în viață
Și în păcat drăcesc.
Astăzi, grădina mi-e ofilită,
Liliecii au murit demult.
Tu ai cules altă floare,
Eu încă sunt a lui?
La inimă-n pridvor
La inimă-n pridvor,
Îmi cântă o porumbiţă,
Un cântec de amor,
Cu-o blondă copiliţă.
Sub streaşină la casă,
Vreo trei sau patru fluturi,
Un bileţel îmi lasă,
Şi-o mie de săruturi.
Sub preşul de la uşă,
Ascuns cântă un greier,
O dragoste nespusă,
În lumea ce-o cutreier.
Prin raza de la soare,
Un semn divin primesc,
Căci copiliţa moare,
De n-am să o iubesc.
Pe-un iute gând m-avânt,
Cu-o roză îmbobocită,
Acum mai mult ca orişicând,
S-ajung la a mea iubită.
M-aşteptă în pridvor,
Cu inima strivită,
Cu sufletul în dor,
Şi faţa aurită.
În grabă un grup de fluturi,
Şi-o porumbiţă albă,
Cu-n greier plin de ciucuri,
Se prind în dans pe-o nalbă.
Alăturea de ei în horă,
Ne prindem şi jucăm,
Pământul de sub noi imploră,
În horă să-l luăm.
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Eterna iubire.
As vrea sa fiu o floare
Sa iti daruiesc un gand
As vrea sa cresc in mare
Sa te veghez,iubind.
As vrea sa fiu oceanul
Ce te iubeste in furtuna
As vrea sa fiu o perla
Cantand sonate ,cand e luna.
As vrea sa fiu iubirea
Ce-n suflet se sadeste
As vrea sa fiu dorinta
De dragoste celesta.
As vrea sa fiu si marea
Cea care iti zambeste
As vrea sa fiu lumina
Cea care te priveste.
Sunt toate astea si mai mult
Iubirea mea zambeste
Ca agasit un cer pierdut
Iubind pe cel ce il doreste.
Vin grabnic la tine
Chiar astăzi vin grabnic la tine,
Așteaptă iubito nu plânge,
Pot urme de schije și sânge,
Sunt viu și încă mi-e bine.
Așteaptă iubito, așteaptă...
Mai am de urcat înc-o treaptă,
Nu-mi pasă că este prea sus,
Nu plâng când e alta în plus.
Așteaptă-mă-n fiece clipă,
Așteaptă ca în ziua dintâi,
În zbor mi-am frânt o aripă,
Nu plânge iubito...Rămâi!
Se-ntâmplă să-ți fie durere,
Mereu așteptarea eternă,
Mi-e pasul sleit de putere,
Ți-e sufletul singur în bernă.
Sub talpă am sloiuri de gheață,
Însă iubirea mă-ncalță-n patine,
Nu-mi plânge plecarea de-o viață,
Chiar astăzi vin grabnic la tine.
Suflet ... punct!
Mi s-a imbibat sufletul cu cerneală
Cerneală roșie... ca o magie rea
Din dragostea ce mă făcea "nebună" odinioară
N-a mai rămas nimic...decât tăcerea grea.
Frigul nepăsării tale m-a tot răcit
A schimbat totul...imi simt sufletul mut
Atât de mult te-am adorat si te-am iubit
Că într-o zi pe mine... m-am pierdut.
Ai ales fără recurs să îmi rămâi o rană
O lume străină unde nu pot să mai sper
O umbră palidă ce încă mă îndeamnă
Să mai astept, deși nu vreau decât să mă dezleg.
Am tot sperat să-ți lași vinul sa-mi fie prieten
Să sorb din el dulceața unui moment
Dar nu!... și pun punct!... și fără regret
E singurul lucru ce in veci, n-am să ți-l iert.
Ma lupt să uit ploile de ieri, toate
Las viața să se croiască de la sine...
În momentele când iți va fi mai bine
N-as vrea, karma să-și amintească de tine.
C-ai fost un foc prea mare, acum cenușă rece
Un vis nestins rătăcind printre mulțimi
Dar mi-am promis că în continuare
Am sa te uit... nu vreau să imi mai fii fauritor de lacrimi!
Liliac
Ne-am cunoscut când liliecii abia înfloreau,
Mi te amintesc flăcau, verde puștan.
Eu eram deja înrădăcinată,
Grădina mi-era vastă.
E ciudat să te văd cu barbă acum...
Eu îți știam petalele albe,
Poate ți le-am pigmentat prea mult,
În acea noapte.
Când am făcut dragoste pentru prima oară
—Atunci în grădina mea; îți mai amintești?—
Floriile ne-au fost martore,
Luna ne-a cununat discret,
Deși eu eram a altcuiva,
Iar tu doar un bobocel.
Nu neg greșeala făcută,
De multe ori nici n-o regret.
Te-am cultivat în viață
Și în păcat drăcesc.
Astăzi, grădina mi-e ofilită,
Liliecii au murit demult.
Tu ai cules altă floare,
Eu încă sunt a lui?
Другие стихотворения автора
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.
Despre un arbore
Din țărâna decadelor frânte,
răsare un trunchi încărcat cu amintiri,
de istorii luptate și învățate pueril.
Cu lăsate și căzute crengi,
el se aseamănă cu un uriaș îmbrăcat în smoală,
gata să se clatine
și să cadă la pământ.
Sorbirea asfințitului aclamă
această ultimă vedere a unui simbol măiastru,
ce a purtat cândva pe coroana sa
povara unui întreg cer,
iar uliii, un soi de îngeri păsărești,
vin să își ridice vechea șezătoare
în locurile de veci.
Iar când cu o ultimă mijire de claritate
piere și galbena zi,
unde a stat el odată
acum parcă se arată, timidă,
o crăiță încununată cu nimburi viorii.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Treceri în pași temporali
Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații
Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,
Unui far al depărtării, din vechime luminând,
Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.
Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,
Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,
Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting
Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.
Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,
Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,
Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit
Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.