Triolet vetust

Luna mă hipnotizează

Cea plină mă ține trează 

Și-mi dă energie

Totul pare o nebunie

De ce Luna mă afectează?

Povestea ei mă fascinează 

Când e pe cer am vise ciudate

Care rămân în noapte

Uneori vreau să fiu Luna

Magică ca întotdeauna

Care-și așteaptă Soarele

Strălucitor ca stelele.

Când o să-mi întâlnesc 

Sufletul meu pereche nebunesc

Sub lună vreau să mă sărute 

Și să-mi ofere senzații plăcute.

încep să îți uit vocea

și privirea, 

trupul

și iubirea.

încep să nu mai plâng când îți aud numele

chiar și când altcineva îți spune glumele. 

încet încet mă trezesc la realitate

chiar dacă nu te pot uita în totalitate. 

încep să uit cum îmi zâmbeai

și cu câtă căldură mă orbeai.

încep să nu te mai visez

chiar dacă nu vreau să te uit,

un ultim dans vreau să dansez

și apoi să-mi văd de drum.

Știu, timpule,
Ai ars și tu în așteptare,
Ai scotocit în flăcări de mult aprinse.
Ai obosit și m-ai predat.
Pe el l-ai luat și mi l-ai dat.
Acum ce fac eu,
Căci buzele îmi plâng,
Iar rațiunea mi-e străpunsă.

Fior retras și neaprins
Se strânge-n vene,
Se duce-n noi.

Mi-ai mai trimis și soarele,
Buzele sa mi le-nmoaie,
Un pic de dor să simtă ele,
Când pașii lui mă lasă-n urmă.

E așteptarea cruntă-ntr-ale mele buze.
Tu vii și doar le privești.
Tu stai și doar le reții.
Buzele-mi ard,
Tu nu le stingi.
Ele încă ard,
Devin cenușă.

Și m-aș îneca în umbra ta iubito 

că știu că în lumină nu mă mai vrei

și m-aș îneca pentru tine și acum 

doar spune-mi ca regreți amintirile

spune-mi că regreți că m-ai cunoscut 

și că ai vrea să întorci și timpul 

să-l oprești la final de noiembrie 

înainte să ni se lege sufletele 

și înainte ca inimile să fie sincronizate 

și spune-mi să uit tot de tine 

până o să-ți uit și privirea veche 

și atunci eu mă scufund adânc 

și las oxigenul afară din mine 

până când moartea mă va săruta 

și cu sărutul ei te simt pe tine 

si inima mea pentru ultima dată 

bate pentru tine, dorința mea, iubita mea

Te chem din lumi îndepărtate,

Din nopți ce dor și se-nfioară,

Prin visurile mele toate,

Și ochiul ce îmi doarme afară .

Pe drumul surd al amintirii,

Te caut într-un fir de fum,

La nunta unde  numai mirii,

Dansau cu tălpile pe scrum.

Rămâi doar tu, în vis, plăpândă,

Un chip ce-l port sub pleoapa grea,

Când noaptea tristă, mă descântă,

Și mă adoarme-n poala sa.

Te chem din umbre  risipite,

Prin murmur fără de cuvânt,

Să-mi stai pierdută-n minte,

S-ascult al lunii dulce cânt.

Să fim un vis care preumblă,

Prin somnul celui neiubit,

O noapte albastră și lungă,

Lipsită de zori, și fără sfârșit.

Am râs, cu un râs ciudat, de noi, de-un gând

Să te țin acum in brațe strâns,

Dar m-am întors, sfios plângând…

Cu plâns ciudat, ciudat ai plâns!

Ciudată noaptea ce-a venit

Cu luna noastră misterioasă,

De ochii mei te-a dezvelit

De ochii mei necredincioasă.

Și, iată, tot ce eu trăiesc

Trăiesc cu tine-un legământ,

O fi ciudat că te iubesc

Cum te trăiesc pe-acest pământ.

Iar când umbre se răstesc la mine

În umbra ta mă fac pierdut

Nemărginit rămas de tine,

Eu… ciudatul dispărut.

O fi ciudat că adorm cu tine

În gândul meu tu vis ciudat…

În dimineața care vine

În visul tău, tu m-ai uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins,

Cu pofte mari ce-n versuri cresc.

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Și-n van cuvintele-mi lungesc,

Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...

Pe-un vraf de scrieri flămânzesc

Precum Tantal spre fruct întins.

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.