Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Dorel Marin
Data postării: 7 februarie 2023
Vizualizări: 1459
Poezii din aceiaşi categorie
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Absolut
Am greșit Absolut,
Acum timpul e trecut.
A durut , chiar a durut
Cate mai sunt de facut?
Absolut beau ,
La Absolut sper,
Să fie totul mai lejer
Știu ca pot , și reușesc
Numai să dezamăgesc...
Sper la acea schimbare,
Dar merită oare?
Să fiu ce-mi cer,
NU imi doresc !
Și mi se pare firesc
Sa mai gresesc.
Din toate ce au rămas,
M-am retras , m-am lăsat
Am căzut , m-am ridicat
Si acum la pamant
Din nou picat ,
Sper la un nou inceput,
Unul terminat de mult...
Sunt convins că sunt mai bun,
Dar la obiceiuri nu renunt ,
Îmi vreau viața inapoi!
Strig si sper la noi,
Vechiul eu si noul meu,
Să se îmbine spre bine
Să nu apuce să termine
0-1 viața pentru mine.
-2
Ganduri si durere
Atâta durere simt
Și mă întreb oare cât mă mai mint
Că o sa fie bine
Și că o să mă gândesc la mine
Nu înțeleg unde am greșit
Când eram bine însfârșit
Parcă simt că am obosit
Simt că timpul mi-a sosit
Stau pe geam și mă uit in gol
Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor
Din cauza unor cuvinte care dor
Nici planeta nu o mai văd color
Nu înteleg de ce mă simt așa
Când lumea era in favoarea mea
Parcă viața devine tot mai grea
Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Absolut
Am greșit Absolut,
Acum timpul e trecut.
A durut , chiar a durut
Cate mai sunt de facut?
Absolut beau ,
La Absolut sper,
Să fie totul mai lejer
Știu ca pot , și reușesc
Numai să dezamăgesc...
Sper la acea schimbare,
Dar merită oare?
Să fiu ce-mi cer,
NU imi doresc !
Și mi se pare firesc
Sa mai gresesc.
Din toate ce au rămas,
M-am retras , m-am lăsat
Am căzut , m-am ridicat
Si acum la pamant
Din nou picat ,
Sper la un nou inceput,
Unul terminat de mult...
Sunt convins că sunt mai bun,
Dar la obiceiuri nu renunt ,
Îmi vreau viața inapoi!
Strig si sper la noi,
Vechiul eu si noul meu,
Să se îmbine spre bine
Să nu apuce să termine
0-1 viața pentru mine.
-2
Ganduri si durere
Atâta durere simt
Și mă întreb oare cât mă mai mint
Că o sa fie bine
Și că o să mă gândesc la mine
Nu înțeleg unde am greșit
Când eram bine însfârșit
Parcă simt că am obosit
Simt că timpul mi-a sosit
Stau pe geam și mă uit in gol
Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor
Din cauza unor cuvinte care dor
Nici planeta nu o mai văd color
Nu înteleg de ce mă simt așa
Când lumea era in favoarea mea
Parcă viața devine tot mai grea
Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Alte poezii ale autorului
Timişoara - 16 Decembrie 1989
Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.
La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.
La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.
Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.
Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.
Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.
Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”
O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.
Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.
Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Şi ca un porumbel eu voi zbura în nori,
Acolo unde soare apare rare ori.
Şi printre stele atunci eu voi zbura,
La tine sus pe cer iubita mea.
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Cu luna atuncea voi dansa.
Voi săruta şi razele solare,
Şi vom privi de acolo în depărtare
Iar dansul nostru cel misterios,
Va fi doar pentru tine acum.
Va fi un dans, va fi frumos,
Şi dragostea se va preface în scrum.
Viaţa de albină-i grea,
Viaţa de albină-i grea,
Nu o ştie nimenea.
Treizeci de zile trăieşte,
Ea aleargă şi munceşte.
Zi de zi din stup ea zboară,
Ca să facă miere, ceară.
Ea zboară din floare-n floare,
Cu polen pe aripioare.
Albinele –s călătoare,
Zumzăie din floare în floare.
Florile polenizează,
Şi la stupi se întorc în grabă.
Polenu îndată adunat,
La stupină îi tot cărat.
Acolo-i pus cu migală,
Ca să-l facă miere, ceară.
Altele stau în stupină,
Şi au grijă de regină.
Stau acolo fac curat,
Şi mierea-n faguri o împart.
Căci acolo în stupină,
Numai zumzet de albină.
Toate au sectorul lor,
Îngrijesc, muncesc cu spor.
Est e-o vorbă din popor,
Munceşte nu sta trântor,
E zicala, bat-o vina,
Să fii harnic ca albina.
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
Această zi, de Sfântul Valentin,
Această zi, de Sfântul Valentin,
Este împrumutată, de la un popor străin.
La noi România, iubirea e pecete,
Seducătorul şi faimosul Dragobete.
Acel fecior, român mereu el este,
Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.
Cu al său năucitor mereu surâs,
Pentru el, Valentin e doar un fâs.
De-ar fi să am, chiar multe fete,
Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.
Pe toate, le-aş iubi din plin,
Azi, chiar de Sfântul Valentin.
Azi, în această zi de Sfântul Valentin,
Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.
Fie brunetă, blondă sau roşcată,
La toate le oferă cadouri ei îndată.
Timişoara - 16 Decembrie 1989
Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.
La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.
La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.
Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.
Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.
Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.
Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”
O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.
Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.
Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Şi ca un porumbel eu voi zbura în nori,
Acolo unde soare apare rare ori.
Şi printre stele atunci eu voi zbura,
La tine sus pe cer iubita mea.
Acolo sus în nori mă voi scălda,
Cu luna atuncea voi dansa.
Voi săruta şi razele solare,
Şi vom privi de acolo în depărtare
Iar dansul nostru cel misterios,
Va fi doar pentru tine acum.
Va fi un dans, va fi frumos,
Şi dragostea se va preface în scrum.
Viaţa de albină-i grea,
Viaţa de albină-i grea,
Nu o ştie nimenea.
Treizeci de zile trăieşte,
Ea aleargă şi munceşte.
Zi de zi din stup ea zboară,
Ca să facă miere, ceară.
Ea zboară din floare-n floare,
Cu polen pe aripioare.
Albinele –s călătoare,
Zumzăie din floare în floare.
Florile polenizează,
Şi la stupi se întorc în grabă.
Polenu îndată adunat,
La stupină îi tot cărat.
Acolo-i pus cu migală,
Ca să-l facă miere, ceară.
Altele stau în stupină,
Şi au grijă de regină.
Stau acolo fac curat,
Şi mierea-n faguri o împart.
Căci acolo în stupină,
Numai zumzet de albină.
Toate au sectorul lor,
Îngrijesc, muncesc cu spor.
Est e-o vorbă din popor,
Munceşte nu sta trântor,
E zicala, bat-o vina,
Să fii harnic ca albina.
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
Această zi, de Sfântul Valentin,
Această zi, de Sfântul Valentin,
Este împrumutată, de la un popor străin.
La noi România, iubirea e pecete,
Seducătorul şi faimosul Dragobete.
Acel fecior, român mereu el este,
Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.
Cu al său năucitor mereu surâs,
Pentru el, Valentin e doar un fâs.
De-ar fi să am, chiar multe fete,
Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.
Pe toate, le-aş iubi din plin,
Azi, chiar de Sfântul Valentin.
Azi, în această zi de Sfântul Valentin,
Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.
Fie brunetă, blondă sau roşcată,
La toate le oferă cadouri ei îndată.