Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.

Nici când în lumea asta, nu am să te părăsesc,
O altă femeie ,nu am să pot ca să iubesc,
Nu am să pot, să o fac oricât aş vrea
Tot timpul eu ,te am la suflet şi în viaţa mea.

Acum să plângi, iubita mea nu are rost,
Tu lângă mine ,tot timpul vieţii ai fost.
Şi Dumnezeu din ceruri, îmi este martor,
Pe tine nu te pot uita şi îmi este tare dor.

N-am să mă joc nicicând, cu a ta viaţă,
Şi dacă e ceva să şti ,că am să îţi spun în faţă.
Te voi iubii ,iubirea mea cu acelaşi foc,
Te voi iubi şi nu te voi dezamăgii deloc.

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Azi mamă am fost la tine iar la cimitir,
Din curtea ta eu ţi-am adus un trandafir.
Un trandafir de-al roşu şi împupit,
E floarea dragă mamă ce ai iubit.

Şi ţi-am adus măicuţa mea şi –o lumânare,
Ca să o aprind la sfânta cruce că e sărbătoare.
Şi candela ţi-aprind încet în taină,
Să nu-ţi perturb eu somnul, iubită mamă.

Şi chiar afară dacă este frig sau soare,
La tine mamă am să vin să-mi cer iertare.
Cu ochii –n lacrimi mă aplec acum şi plâng,
Eu candela ţi-aprind avându-te mereu în gând.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Ochii tăi frumoşi albaştri,

Ca azurul îi ai mamă.

Părul tău frumos şi negru,

Chipul tău de pus în ramă.

Mâinile tale firave,

Inima blândă şi bună.

Sufletul tău bună mamă,

El e bun de pus la rană.

Ştiu mamă că ai plecat,

Sus la ceruri ai zburat.

Îngerii au venit de sus,

Şi te-au dus la Domnu Sfânt.

De când ai plecat la ceruri,

Zi de zi eu te visez.

Şi mă rog la tine Doamne,

Sărutând multe icoane.

Ai putea spune ca-a fost o zi ca oricare alta

Dintre cele anume de toamna

Fara ploi, doar cu soare si fum pe dealuri

Ai putea spune c-a fost doar o vizita la muzeu

Anume aleasa-n zi fara plata

Dar sfirsita-n rataciri in padure

Ai putea spune ca dintr-o livada bogata

Asa lasata-n parasire

Ai putea minca si lua oricite mere vrei

Desi, peste toate, apasa intrebarea

oare cum si cine poate duce

atita culoare si vint

atita fum si praf

atita soare si cale

atita spaima si efort

atita grija si impacare

atita speranta si vise

In causul adunat al unor miini asa mici

Si reci

Noaptea e înconjurată

De lumina focoaselor nucleare

Bombe cad în zbor

Dar în miniatură

Bombe artizanale

Confecționate din deșeuri nereadioactive

Nu e amuzant că,

Putin vrea să ocupe

și Insula Marea Brăilei 

să o transforme într-o enclavă pescărească.

Ar dori să ajungă pană la

porțile Bosforului și Dardanele,

cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,

să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,

Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.

Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard

Să ii arunce un gram de otravă rusească

în  ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.

De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă

Din golfurile Oman și Persan

Numite micromări arăbești.

Putin ar dori să controleze Marea Arabiei

Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

Mai demult, strãmoşii noştri

Erau simpli şi modeşti:

Mâncau brânzã şi slãninã,

Purtau nume româneşti.

Dar veni modernizarea,

Ca un tãvãlug, din Vest:

Nu mai recunoşti românul

Nici în vorbã, nici în gest!

Nu mai ştie spune: "Bunã!"

Ci, "Hello!" şi "How are you?"

Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",

Cât şi "No!", în loc de "Nu!".

Bând un pumn de apã rece

- Fãrã sã fim provocaţi -

Ne prostim, pe zi ce trece

Precum "Geniul din Carpaţi".

Dacã vechea pãlãrie

O purta spre-obrazul stâng,

Astãzi poartã-n cap o creastã,

Cu "allurã" de nãtâng!

Nu mai pot lucra românii

Dacã nu primesc un "like";

Nici la stânã nu se urcã

Dacã n-au adidaşi "Nike"!

Cel ce-şi învelea piciorul

Cu obiele de viţel,

Poart-acum haine de firmã:

Numai DIESEL vezi pe el!

Sã ne vadã Cuza-Vodã

Ce figuri avem în cap! ...

Ne-ar şi înjuga îndatã

La un car fãrã proţap!