Tu eşti frumoasă, ca soarele de dimineaţa
Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.
Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.
Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Dorel Marin
Data postării: 7 februarie 2023
Vizualizări: 1383
Poezii din aceiaşi categorie
PACE
S-a înserat,vântul mai bate,
Se aude un glas de clopot
Ce vine de departe...
Focul în căsuța mică arde
Fumul se destramă în vănt
Cade pacea pe pământ...
Poezie
Eşti doar o poezie
Ce sublim sună
Ochii tăi m-au durut,m-au transpus
uitasem de acel dor nebun după tine,
Magia,mâinilor tale ce stiu curbele obrazului meu fin şi cald,
Era totul perfect lăsându-mi amprentă
Pe buzele mele ce ţi-ai găsit meleaguri.
Ne stim pe de rost,nu mai suntem ce am fost.
Trist sună,darr poţi ajunge la mine chit că e pe timp de furtună.
DIALOG CU FIUL MEU -continuare-
În cele din urmă Nelu o cunoaște pe Florentina,dragoste la prima vedere.Se întânleau
la noi acasă; părinții lor nu știau. Florentina ,era ca o ciută speriată ,ochii erau temători.
Însă nici ei ,nu au apucat bătrânețele împreună Doar prietenia mea cu Nelu durează.
Eu i am botezat primul copil ,pe Octavian ,ce-mi poartă numele .
-Pe mine m-a durut mult despărțirea voastră -spune mama...
Cât s-a zbătut Gabi ,căt a muncit ? E u am văzut eram lângă ea.Era ca un titirez dacă
pot spune așa :dimineața ducea copilul la creșă ,ședea zi lumină la tarabă de cele mai
multe ori nemâncată să pună ban pe ban să cumpere mașină ,să meargă după marfă .
Și-a mărit afacerea,,avea mai multe locuri de desfacere cu mai multe vânzătoare a pier-
dut controlul au furat-o fără rușine.Era un om bun câștigase simpatia fetelor ce lucrau la
bancă care o anunțau cănd avea facturi la plată .Înebunită umbla după împrumut.Nu pot
să nu-i dau Cezarului ce al Cezarului și nici să nu -i recunosc meritele .A falimentat a luat
drumul străinătății a muncit pe unde a găsit .S-a orientat ,unde ar putea obține un salar mai
bun și Fata Bibelou așa cum a rrămas pentru mine ,soacra ei ,a condus și conduce și azi ,
mașini -mastodont- :tiruri prin toată Europa .Draga mea Gabriela zică lumea ce o vrea tu ești
un erou al acestori vremuri .
În grrădina din fața casei se lasă înserarea.După ploaia cuminte și caldă ,florile sunt
fericite; iedera împrăștie parfumul ei peste tot.Pe stradă e tăcere, o tăcere ce rănește...
Oamenii stau în case,privesc prin sticla geamurilor peisajul înserării .Suntem cu toți consem-
nați; purtăm mănuși măști, avem voie să ieșim după treburi ,cu ptogram. E pandemie de
COVIT-19 ; stăm în casă și vedem ce se mai întâmplă la televizor: câți s-au molipsit, câți au
murit, câți sunt în covalescență.
Mâine va fi o nouă zi ,vom depăna alte amintiri; pe acestea nu le poate lua nimeni sunt
propietate privată .Ziua e pe sfârșite ,un sfârșit de primăvară.Narura este curată ,aerisită după
ploaie .Spre apus ,pe cerul înalt mai dăinue urme ale norilor în mișcare. Nici o adiere ; totul
pare neclintit .Nu e loc nici pentru un fir de praf,doar frunze, iarbă, flori.Nici gângăniile nu mai
sparg tăcerea ; doar câte un lătrat de câine.Apele scăzute ale Siretului curg anevoie spre
întânlirea cu Dunărea ,ceva mai jos.Urmează să înflorească crinii de mai apoi bujorii,iar zore-
lele care se agață cu disperare pentru a apuca un loc mai bun la soare..Umbrele negre ale
noptii își desfac faldurile tăcerii.La lumina unui bec ,mai răsfoiesc o carte; cartea e hrana
sufletului meu în singurătatea împusă Noaptea se odihnește , dar somnul nu vine.Mai controlez
o dată dacă am tras zăvorul la ușă și dacă geamurile sunt închse Patul mă așteaptă ca un bun
prieten .Dincolo de geam ,beznă;Nici un fir de lumină până va răsări luna ,stăpâna nopții.
șfârșit
Sentimentul
Într-o seară plictisitoare;
Mă gândeam eu, cu ardoare,
Gândindu-mă la tine:)
Mi-am spus...In fine...
Nu pot sa cred...Am înțeles
C-am un vis ales;
Chiar de visam atât de rar -
Totul era arbitrar...
Ai spus visurilor spre mine să se îndrepte,
Să visez mai des succesul de pe trepte...
Și visam deja mai des
Care-i acel sens
Ce era total neinteles
Dar, acum l-am înțeles.
În special te văd de-atunci,
Fiind descris in versuri lungi:
Fiind cel mai dragut
Simpatic, hărnicuț...
Stii...Cred că...da...
Cred că m-a cucerit inima ta:)
Exact aşa cum, prințul din poveste
Din senin se ivește
Pe printesă-o cucerește
Si-i spune c-o iubeste!!
24.02.24
o clipă-mpreună
Încât nu pot - Privirea,
Întreaga-ți frumusețe să-ți cuprind...
Dar ochii acei-dumnezeiești
Ce scânteie-o suflare
Cum nu pot iubi vreo alta...
Nu-i pot uita! Sentimentul arde
Trupu-mi mult suferind
Ce râsul tău îl vindecă!
Aș suferi o eternitate - singur,
În schimbul unei clipe-mpreună!
Sub lumina falsă-a lunii
Amorul nostru-i sincer adevăr;
Geloase stele pe-a noastră strălucire
Se sting și mor grămadă-n cer,
Lăsând Vidul pustiit,
Iar noi doi lumina Lui...
Să ne odihnim pe pășuni conforte
Ce-nverzesc în jurul nostru;
Să-ți simt suflarea caldă
Ce sufletu-mi dezgheață!
Mâna mea pe trupu-ți se plimbă,
Ușor se topește și-l cuprinde,
Ș-apoi-n sânge se afundă:
De-a ta inimă m-apropii...
Mă sting în tine din amor
Și cât pieptu ți se umflă
Trăiesc prin tine;
Iar când în sine se va afunda
Vom trece-mpreună dincolo - orice ar fi -
Căci mi-e frică singur.. fără tine.
Înger de fetița....
Ea, înger dulce de fetita
Cu sufletul alb și curat,
El , demon îmbrăcat în negru
Cu sufletul intunecat...
Ea l-a privit cu bunătate
Iar el ,de parca a cedat...
Întunericul lui dinainte
De parca s-a evaporat ...
Trecut-au anii grei în lupte,
Cu viața grea și a lui noapte ,
Ea mereu făcându-i punte
Luminând calea prin șoapte.
Iar când furtuna năvălise
Ea strâns de mână îl ținea ,
El o trase-n întuneric
Și acolo singură o lăsa....
Ea calea cu greu a găsit-o,
Și înger negru deveni ,
Inima din piept îi era rupta
De-atunci ea nu putea iubi....
Aripile nu m-ai zburau
Iar ea lupta sa facă soare ,
Nu arătat la nimeni în jur
Ca zilele îi sunt amare.
A luptat zile și nopți
Și astăzi încă ea mai lupta. ..
Ziua - cu sufletul ei,
Noaptea - cu inima rupta....
PACE
S-a înserat,vântul mai bate,
Se aude un glas de clopot
Ce vine de departe...
Focul în căsuța mică arde
Fumul se destramă în vănt
Cade pacea pe pământ...
Poezie
Eşti doar o poezie
Ce sublim sună
Ochii tăi m-au durut,m-au transpus
uitasem de acel dor nebun după tine,
Magia,mâinilor tale ce stiu curbele obrazului meu fin şi cald,
Era totul perfect lăsându-mi amprentă
Pe buzele mele ce ţi-ai găsit meleaguri.
Ne stim pe de rost,nu mai suntem ce am fost.
Trist sună,darr poţi ajunge la mine chit că e pe timp de furtună.
DIALOG CU FIUL MEU -continuare-
În cele din urmă Nelu o cunoaște pe Florentina,dragoste la prima vedere.Se întânleau
la noi acasă; părinții lor nu știau. Florentina ,era ca o ciută speriată ,ochii erau temători.
Însă nici ei ,nu au apucat bătrânețele împreună Doar prietenia mea cu Nelu durează.
Eu i am botezat primul copil ,pe Octavian ,ce-mi poartă numele .
-Pe mine m-a durut mult despărțirea voastră -spune mama...
Cât s-a zbătut Gabi ,căt a muncit ? E u am văzut eram lângă ea.Era ca un titirez dacă
pot spune așa :dimineața ducea copilul la creșă ,ședea zi lumină la tarabă de cele mai
multe ori nemâncată să pună ban pe ban să cumpere mașină ,să meargă după marfă .
Și-a mărit afacerea,,avea mai multe locuri de desfacere cu mai multe vânzătoare a pier-
dut controlul au furat-o fără rușine.Era un om bun câștigase simpatia fetelor ce lucrau la
bancă care o anunțau cănd avea facturi la plată .Înebunită umbla după împrumut.Nu pot
să nu-i dau Cezarului ce al Cezarului și nici să nu -i recunosc meritele .A falimentat a luat
drumul străinătății a muncit pe unde a găsit .S-a orientat ,unde ar putea obține un salar mai
bun și Fata Bibelou așa cum a rrămas pentru mine ,soacra ei ,a condus și conduce și azi ,
mașini -mastodont- :tiruri prin toată Europa .Draga mea Gabriela zică lumea ce o vrea tu ești
un erou al acestori vremuri .
În grrădina din fața casei se lasă înserarea.După ploaia cuminte și caldă ,florile sunt
fericite; iedera împrăștie parfumul ei peste tot.Pe stradă e tăcere, o tăcere ce rănește...
Oamenii stau în case,privesc prin sticla geamurilor peisajul înserării .Suntem cu toți consem-
nați; purtăm mănuși măști, avem voie să ieșim după treburi ,cu ptogram. E pandemie de
COVIT-19 ; stăm în casă și vedem ce se mai întâmplă la televizor: câți s-au molipsit, câți au
murit, câți sunt în covalescență.
Mâine va fi o nouă zi ,vom depăna alte amintiri; pe acestea nu le poate lua nimeni sunt
propietate privată .Ziua e pe sfârșite ,un sfârșit de primăvară.Narura este curată ,aerisită după
ploaie .Spre apus ,pe cerul înalt mai dăinue urme ale norilor în mișcare. Nici o adiere ; totul
pare neclintit .Nu e loc nici pentru un fir de praf,doar frunze, iarbă, flori.Nici gângăniile nu mai
sparg tăcerea ; doar câte un lătrat de câine.Apele scăzute ale Siretului curg anevoie spre
întânlirea cu Dunărea ,ceva mai jos.Urmează să înflorească crinii de mai apoi bujorii,iar zore-
lele care se agață cu disperare pentru a apuca un loc mai bun la soare..Umbrele negre ale
noptii își desfac faldurile tăcerii.La lumina unui bec ,mai răsfoiesc o carte; cartea e hrana
sufletului meu în singurătatea împusă Noaptea se odihnește , dar somnul nu vine.Mai controlez
o dată dacă am tras zăvorul la ușă și dacă geamurile sunt închse Patul mă așteaptă ca un bun
prieten .Dincolo de geam ,beznă;Nici un fir de lumină până va răsări luna ,stăpâna nopții.
șfârșit
Sentimentul
Într-o seară plictisitoare;
Mă gândeam eu, cu ardoare,
Gândindu-mă la tine:)
Mi-am spus...In fine...
Nu pot sa cred...Am înțeles
C-am un vis ales;
Chiar de visam atât de rar -
Totul era arbitrar...
Ai spus visurilor spre mine să se îndrepte,
Să visez mai des succesul de pe trepte...
Și visam deja mai des
Care-i acel sens
Ce era total neinteles
Dar, acum l-am înțeles.
În special te văd de-atunci,
Fiind descris in versuri lungi:
Fiind cel mai dragut
Simpatic, hărnicuț...
Stii...Cred că...da...
Cred că m-a cucerit inima ta:)
Exact aşa cum, prințul din poveste
Din senin se ivește
Pe printesă-o cucerește
Si-i spune c-o iubeste!!
24.02.24
o clipă-mpreună
Încât nu pot - Privirea,
Întreaga-ți frumusețe să-ți cuprind...
Dar ochii acei-dumnezeiești
Ce scânteie-o suflare
Cum nu pot iubi vreo alta...
Nu-i pot uita! Sentimentul arde
Trupu-mi mult suferind
Ce râsul tău îl vindecă!
Aș suferi o eternitate - singur,
În schimbul unei clipe-mpreună!
Sub lumina falsă-a lunii
Amorul nostru-i sincer adevăr;
Geloase stele pe-a noastră strălucire
Se sting și mor grămadă-n cer,
Lăsând Vidul pustiit,
Iar noi doi lumina Lui...
Să ne odihnim pe pășuni conforte
Ce-nverzesc în jurul nostru;
Să-ți simt suflarea caldă
Ce sufletu-mi dezgheață!
Mâna mea pe trupu-ți se plimbă,
Ușor se topește și-l cuprinde,
Ș-apoi-n sânge se afundă:
De-a ta inimă m-apropii...
Mă sting în tine din amor
Și cât pieptu ți se umflă
Trăiesc prin tine;
Iar când în sine se va afunda
Vom trece-mpreună dincolo - orice ar fi -
Căci mi-e frică singur.. fără tine.
Înger de fetița....
Ea, înger dulce de fetita
Cu sufletul alb și curat,
El , demon îmbrăcat în negru
Cu sufletul intunecat...
Ea l-a privit cu bunătate
Iar el ,de parca a cedat...
Întunericul lui dinainte
De parca s-a evaporat ...
Trecut-au anii grei în lupte,
Cu viața grea și a lui noapte ,
Ea mereu făcându-i punte
Luminând calea prin șoapte.
Iar când furtuna năvălise
Ea strâns de mână îl ținea ,
El o trase-n întuneric
Și acolo singură o lăsa....
Ea calea cu greu a găsit-o,
Și înger negru deveni ,
Inima din piept îi era rupta
De-atunci ea nu putea iubi....
Aripile nu m-ai zburau
Iar ea lupta sa facă soare ,
Nu arătat la nimeni în jur
Ca zilele îi sunt amare.
A luptat zile și nopți
Și astăzi încă ea mai lupta. ..
Ziua - cu sufletul ei,
Noaptea - cu inima rupta....
Alte poezii ale autorului
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
A murit s-a dus săracu
A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.
El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.
Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.
Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.
Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?
Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.
Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?
Timişoara - 16 Decembrie 1989
Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.
La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.
La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.
Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.
Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.
Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.
Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”
O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.
Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.
Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
A murit s-a dus săracu
A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.
El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.
Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.
Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.
Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?
Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.
Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?
Timişoara - 16 Decembrie 1989
Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.
La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.
La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.
Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.
Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.
Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.
Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”
O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.
Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.
Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.