Tu lângă mine tot timpul vieţii ai fost

S-a tras o cortină groasă,

Peste curte și pe casă,

Fumul suie tremurat,

Zilele s-au micșorat...

Dimineața-i fără soare

Norii cern apă de ploaie

Florile zac ofilite

De bruma toamnei stropite.

Ceru-i în  zare-i plumburiu

Doar un vânt bate zglobiu...

Toamna-i  bună și bogată

În ruginiu îmbrăcată.

Ție ți-am dat iubirea mea de fată,

pe care încerca s-o fure altcineva,

Iar tu doar te-ai jucat cu mine, fără

să-mi spui că mai există cineva. 

Ție ți-am zis pentru întâia oară cuvàntul

te iubesc și-s fericită,

Sperând că-n timp tu vei rosti la fel,

iar eu voi fi cea dorită.

Ție ți-am iertat minciuna și am crezut

că te vei îndrepta,

Dar n-am știut că cel ce-nșeală odată,

isprava o va repeta.

Ție ți-am cerut să-mi spui ce vrei

să faci în astă viață,

Iar tu cu nonșalanță, m-ai dus cu vorba

și m-ai ținut în ceață.

Ție îți cer să pleci de lângă mine,

chiar dacă inima mă doare,

Că rațiunea mă îndeamnă, să nu mă las

cumpărată cu o floare.

Pe tine te-am iubit, iar tu doar ai mimat

că ești îndrăgostit,

Acum încerc să uit că inima ți-am dat,

iar tu m-ai păcălit.

Ție îți scriu să știi că-mi este bine,

de când ai plecat,

Și-n fiecare zi mă rog la Domnul,

să fii omul..binecuvântat!

E toiul nopții și încă-i supărare,

Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,

E ziua-n care nu este împăcare,

Când totul e pustiu, arid și părăsit.

E toiul nopții și încă se respiră,

E toamna care-ncet se pierde,

Și suntem frunze care se răsfiră,

Din ramura ce încă-i verde.

E toiul nopții și încă avem păreri,

Și parcă-n ușă bate primăvara,

Dar brusc apar de peste tot dureri,

Și infinit de lungă ni se pare seara.

E toiul nopții și încă avem timp,

Ca zorii zilei să ne prindă alături,

Și hai să facem nebunatic schimb,

Nimic pentru un pat și două pături.

E toiul nopții și stele au asfințit,

Iar vraja lunii veni să ne înhațe,

Și-n zori surprinși ne-am pomenit,

Pe jos dormind ținându-ne în brațe.

La ceas de noapte,

Când somnul mi-e mai profund,

Când pleoapele îmi sunt grele,

Apari în al meu vis fredonând.

Cu ai tăi ochi căprui,

Îmi faci din vis,paradis,

Mă ridici la ceruri

Și o faci dinadins.

Te învârti în jurul meu

Eu încep să tresar,

Mă amețești mereu,

Cu parfumul tău bizar.

Pas cu pas,

Piruetă cu piruetă;

Ne scufundăm în dans,

Nu ne mai uităm la ceas.

Uităm de toți și toate,

Mă atingi domol,

Lăsăm problemele în spate;

Un vis,din care n-aș vrea să mă mai scol.

Stau și-ascult...

Doar vântul îmi vorbește,

El mi-e prieten cât sunt iară singur.

Stau și-ascult,

Doar foșnet de pădure,

M-am îndepărtat din nou

De lume...

Din nou,doar pașii tăi

Trec tăcuți printre clipe,

Purtați de fluturi albi

Care bat din aripe...

Din nou cu tine-n gând

Stau și-ascult glas de ape,

Din nou mă mai mint

Că ești aproape,

Si iar stau pierdut de timp

Ca o floare de pe câmp,

Care-așteaptă roua zorilor,

Pradă speranțelor...

............................................

Pe cărări ce-au fost,

Vremea e târzie

Si tristeți de toamnă

Rătăcesc,

Ochii tăi de-ntreb

Spun ca mai iubesc,

Unde ești ??...

Să te caut, iar pornesc...

Cel mai trist prizonier,cel mai trist prizonier,

În lanțuri mai grele ca cele de fier,

In celula cea mai întunecată,

Cel mai trist prizonier

E omul ce a pierdut un suflet iubit.

Cel mai trist prizonier,

In întuneric,la zenit,.

Cel mai trist prizonier,

Mangaiat doar de al lui asfințit..

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

Ochii tăi frumoşi albaştri,

Ca azurul îi ai mamă.

Părul tău frumos şi negru,

Chipul tău de pus în ramă.

Mâinile tale firave,

Inima blândă şi bună.

Sufletul tău bună mamă,

El e bun de pus la rană.

Ştiu mamă că ai plecat,

Sus la ceruri ai zburat.

Îngerii au venit de sus,

Şi te-au dus la Domnu Sfânt.

De când ai plecat la ceruri,

Zi de zi eu te visez.

Şi mă rog la tine Doamne,

Sărutând multe icoane.

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.

La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.

Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.

Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.

Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.

Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!

Oraşul trandafirilor fără pereche,

La mine în oraşul meu,

Mi-a aduc aminte tot mereu.

Cum străzi imense paralele,

Erau frumoase şi aveau pavele.

Şi pe frumoasele alei aveam castani,

Erau bătrîni, dar ninşi de ani.

În parcuri şi pe străzi aveam,

Frumoase bănici unde stăteam.

Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,

Şi trandafirii aveau mirosul lor.

Şi străzi frumoase dar iluminate,

Cu lampadare vechi şi suspendate.

Şi lumea aceia simplă o priveam,

Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.

Era o lume atît de simplă dar cinstită,

Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.

Şi seara pe faleză în port mergeam,

Pe bancă stam, famfara o ascultam.

Şi încet vapoarele spre port veneau,

Veneau la dană unde ancorau.

Acest frumos oraş a fost şi este milenar,

Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.

Acest oraş a fost şi încă este,