Lungi, pustii și vitregite
Se întrevedeau zările,
De iz de toamnă, gălbenite,
Erau mistuite cărările.
Printre aburindele văi,
Se sălășluiau nămeții,
Pe lâng-a râurilor căi,
Se desfrunzeau puieții.
Prin pădurile pustiite,
Cu jale huruia pribeagul vânt,
Între crengile mărăcinite,
O adiere rece, descânt.
Suspinau văzduhurile boțite,
Îmbibate-n sterpe parfumuri,
Tremurau și bălțile-ncrețite
De taine suspendate-n drumuri.
Pe plaiurile-mpietrite,
Cu nesaț guvernau cețurile,
Întru care, neprihănite,
Se îngemănau potecile.
Urcau și se-mpreunau
Ca pe vârf de dealuri să cate
Luminile ce se-ntrezăreau,
Ale unei case mate.
Peste porțile-mpletite,
Se deslușesc abur și fum,
Printre țiglele gâlbejite
Și hornul înecat cu scrum.
Crivăț se impregnează
Pe la geamurile mici,
Involuntar vibrează
În pereții din chirpici.
Streșinile ruginate
Privesc cu melancolie amară
Gardurile aplecate
De veacuri și povară.
Peste rozele în degere,
Domină o amorțeală,
Ce denunță, în genere,
O letargie totală.
Prin vizorul de plută,
Ușor se incarna
O bătrânică pierdută,
Care se legăna.
Totul era tăcut și anost,
Nu se auzea nimica,
Doar în odaie, fără vreun rost,
Liniștită cosea bunica.
Sudorile-i se prelingeau
Pe schimonosita-i față,
Plăpânzii ochi îi lăcrimau,
Ațintiți la un fir de ață.
Tot se uita doborâtă,
Rătăcită și rugătoare
La zariștea cea amărâtă,
Monotonă și visătoare.
Camerele erau slabe
În contur și în culoare,
Între zidurile albe,
O deznădejde tot mai mare.
Pe cine aștepta privirea-i tandru
Afară să-i apară din nimic?
Dragul Angel… copilandru…
Nepoțelul ei cel mic.
Deși scruta trecătoare
Cu trecătoare și veci spera,
Gerul se-ntețea-n vâltoare,
Iar băiatul nicăieri nu era.
Cu puterile stinse, se clătina
Mai tare, și mereu mai tare,
Încât podeaua dădu a răsuna
În gemete îngrozitoare.
Ca-n vis, cupluri de stihii
În încăpere parcă i-au pătruns
Și cu de grijă semne mii
Gândurile i le-au străpuns.
În cap, tot li se rotesc puternic
Și spre ea se uită neîncetiniți,
Cu pleoapele fluturându-le anemic,
Îndoliații lor globi veștejiți.
Și chiote, și cântece neștiute,
Și bolmoaje continua gura să le bată,
Cu cernite danțuri părute,
Îi păleau dorința seacă.
Din mâini în haotice săltări,
Din fețe străvezii de clei,
Se prinse alaiul de arătări
Să se scurgă în inima ei.
Dispar, se duc ele acum,
În sufletu-i să-și facă cale,
Să croiască vedeniile drum
Sus izvorului suferinței sale.
Se vălureau plopii-n nepăsare,
În scoarțele lor înghețate,
Văluriri repezi și tremurătoare,
Ca ale coardelor înnodate.
Se vedea acum concret
Cum totul murea pe coline,
Cum realiza biata încet
Că Angel nu mai vine…
