Cînd moare o ființă dragă

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Dorel Marin poezii.online Cînd moare o ființă dragă

Data postării: 7 februarie

Vizualizări: 65

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Lasă-mi,...

Lasă-mi,viata,trinerețea

Lasă-mi oamenii mei dragi

Lasă-mi bucuria vieții

Suferința și necaz 

 

Lasă-mi, florile de vară

Lasă-mi,viața cea amară

Lasă-mi,stelele si luna 

Că când nu iau nici una

 

Lasă-mi, roua dimineții

Lasă-mi ,și lumina vieți

Lasă-mi,să mai simt puțin

Că de plec ,eu nu mai vin 

 

Lasă-mi,tomna cea pustie 

Lasă-mi , viața... viața vie 

Lasă-mi,soarele pe cer

Asta -i viața ce o cer

Mai mult...

Teminta gerului in simbioza cu pamintul

Tărâmul înghețat este chiar în față ta

În el fără să crezi se adăpostesc mii de suflete reci

Poate chiar sufletul meu se îndreaptă într-a colo..chiar acum

Poate chiar și al tău

 

Fără să știm ,fără să găsim răspuns

Suntem din ce în ce mai reci

Suntem doar niște suflete învăluite de gheață

Ce se sbat în clar de luna pentru a dovedii adevărul crunt

Al omenirii

Mai mult...

Depresia unui suflet de piatra

Intr-un mic castel de piatra
Mi-a fost inama-ncuiata,
De un an si-unpic de zile
Nu mai stiu nimic de mine.

Viata-si pierde sensul ce-l avea
Nici nu mai pot simti durerea.
Sunt un trup viu ce a pierit demult
Nici eu nu mai stiu acum ce sunt.

Tot ce iubeam atat inainte
Au devenit simple si goale cuvinte
Pictura isi pierde culoarea,
Iar zambetul isi pierde valoarea.

"Sunt bine" e ceva des folosit,
Doar pentru ca e mai usor de rostit.
Vantul ce bate usor spre apus
Mi-a luat fericirile si departe le-a dus.

Ma gasesc tot mai singur in marea de vise,
Toate caile de scapare imi sunt interzise.
Ma pierd printre ganduri ce vin cu regrete,
Stand si vorbind cu tacutul perete.

Ma uit pe fereastra la cei ce zambesc
Si ma intreb "Cum de ei reusesc?"
"Traim cu totii in aceeasi lume
Dar suntem diferiti" asa mi se spune!

Aud rasete ce-mi disturba tacerea,
Dar cateodata imi curma durerea.
Sa vad pe cineva fericit,
E ceea ce mereu mi-am dorit.

Sa ajut persoane ce nu le cunosc
Ma face sa simt ca am un rost, recunosc!
Dar gasesc rar pe cineva in nevoi,
Caci pe lume exista deja multi eroi.

Nu am sa recunosc nimanui niciodata,
Ca imi e greu si vreau sa termin odata,
Ca inima mea e calcata-n picioare,
Inchisa pe nedrept in acea inchisoare.

Nu te prefa ca intelegi cum ma simt,
Doar spune-mi direct ca nu-ti pasa.
Oricum lumea asta e una nedreapta,
As vrea sa ma fi nascut cu-n suflet de piatra!

Mai mult...

Recidivă

In mine toate-amintirile te-asteapta
De aia mi-e privirea tulbura si dreapta
Si imi spun in tihnă, usoare soapte
Ca tot la zi va ajunge si cea mai lunga noapte

 

Si nu voi ceda nici-un milimetru din mine
Fără sa trag vreun semnal sa determine
Ca nu ma proclam rudă cu vreo maimuță
Ci sunt semizeu cu o făurire promptă.

 

Am imbogatit cu dragoste inimi sarace
Dar na-re nimeni o lacrima sa-mi verse
Peste momantul meu cu o floare infiptă
In pieptul meu gol, fara nici-o soaptă

 

Zac in tacere, devin una cu lumea dreaptă,
Iar lumea va fi una cu mine adeptă
“Nu am murit, vreu’ ca toti sa stie,
Ma renasc in altă lume”

Mai mult...

Cu moartea mă întâlnesc în grabă

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Mai mult...

Angel

Lungi, pustii și vitregite
Se întrevedeau zările,
De iz de toamnă, gălbenite,
Erau mistuite cărările.
 
Printre aburindele văi,
Se sălășluiau nămeții,
Pe lâng-a râurilor căi,
Se desfrunzeau puieții.
 
Prin pădurile pustiite,
Cu jale huruia pribeagul vânt,
Între crengile mărăcinite,
O adiere rece, descânt.
 
Suspinau văzduhurile boțite,
Îmbibate-n sterpe parfumuri,
Tremurau și bălțile-ncrețite
De taine suspendate-n drumuri.
 
Pe plaiurile-mpietrite,
Cu nesaț guvernau cețurile,
Întru care, neprihănite,
Se îngemănau potecile.
 
Urcau și se-mpreunau
Ca pe vârf de dealuri să cate
Luminile ce se-ntrezăreau,
Ale unei case mate.
 
Peste porțile-mpletite,
Se deslușesc abur și fum,
Printre țiglele gâlbejite
Și hornul înecat cu scrum.
 
Crivăț se impregnează
Pe la geamurile mici,
Involuntar vibrează
În pereții din chirpici.
 
Streșinile ruginate
Privesc cu melancolie amară
Gardurile aplecate
De veacuri și povară.
 
Peste rozele în degere,
Domină o amorțeală,
Ce denunță, în genere,
O letargie totală.
 
Prin vizorul de plută,
Ușor se incarna
O bătrânică pierdută,
Care se legăna.
 
Totul era tăcut și anost,
Nu se auzea nimica,
Doar în odaie, fără vreun rost,
Liniștită cosea bunica.
 
Sudorile-i se prelingeau
Pe schimonosita-i față,
Plăpânzii ochi îi lăcrimau,
Ațintiți la un fir de ață.
 
Tot se uita doborâtă,
Rătăcită și rugătoare
La zariștea cea amărâtă,
Monotonă și visătoare.
 
Camerele erau slabe
În contur și în culoare,
Între zidurile albe,
O deznădejde tot mai mare.
 
Pe cine aștepta privirea-i tandru
Afară să-i apară din nimic?
Dragul Angel… copilandru…
Nepoțelul ei cel mic.
 
Deși scruta trecătoare
Cu trecătoare și veci spera,
Gerul se-ntețea-n vâltoare,
Iar băiatul nicăieri nu era.
 
Cu puterile stinse, se clătina
Mai tare, și mereu mai tare,
Încât podeaua dădu a răsuna
În gemete îngrozitoare.
 
Ca-n vis, cupluri de stihii
În încăpere parcă i-au pătruns
Și cu de grijă semne mii
Gândurile i le-au străpuns.
 
În cap, tot li se rotesc puternic
Și spre ea se uită neîncetiniți,
Cu pleoapele fluturându-le anemic,
Îndoliații lor globi veștejiți.
 
Și chiote, și cântece neștiute,
Și bolmoaje continua gura să le bată,
Cu cernite danțuri părute,
Îi păleau dorința seacă.
 
Din mâini în haotice săltări,
Din fețe străvezii de clei,
Se prinse alaiul de arătări
Să se scurgă în inima ei.
 
Dispar, se duc ele acum,
În sufletu-i să-și facă cale,
Să croiască vedeniile drum
Sus izvorului suferinței sale.
 
Se vălureau plopii-n nepăsare,
În scoarțele lor înghețate,
Văluriri repezi și tremurătoare,
Ca ale coardelor înnodate.
 
Se vedea acum concret
Cum totul murea pe coline,
Cum realiza biata încet
Că Angel nu mai vine…

 

Mai mult...